mori de / cu / vînt

De multe ori am surprins-o pe Mara şlefuind sfere dintr-acelea imature de mărimi variabile, fragile cam între mingile de golf şi bilele de biliard.. pe urmă a trecut la spaţieri, se distanţa lent de obiectul ales, îl cerceta cu genele, apoi îl atingea uşurel cu buzele, fin ca şi cum ar fi pupat un prunc ori un căţeluş, drăgălaş, cu blana pufoasă, ca un animal de pluş. restul mi se părea confecţionat, amar şi sec din papier-mache. în timpul primului război din golf am văzut-o lăcrimînd, priveam amîndouă ecranul telefunkenului vechi, tot numai umbre verzi şi brune şi-am întrebat-o: “de ce mama mă-tii plîngi ca o toantă?”
Robi se juca cu nişte soldaţi lego pe covor, reconstituia, pretindea el, bătălia de la Cannae şi, în mod straniu, în timp ce priveam cerul Bagdadului sau poate mă-nșel, al Beogradului, peste un deceniu mai tîrziu, acoperit de exploziile ca un joc de artificii şi aşteptam din clipă în clipă să se întrerupă imaginea să apară reporterul de la CNN şi să spună: ” Sckwartzkopf ante portas!”
Ştiaţi că pe Hannibal, pe numele lui de familie îi chema şi Barca sau Barcas? Nu știu dacă avea vreo legătură cu destinul cartaginez, de oameni ai mărilor, darbunicu-miu păstra o barcă veche în pod, printre saci cu mălai şi făină. cînd l-am întrebat ce e cu ea, a dat din umeri: “poate într-o bună zi vom avea nevoie!” Inundaţiile din 70 n-au ajuns pînă la el, casa avea o temelie înaltă , era construită pe şoldul dealului, pe o fundaţie din piatră de mărimea de minim 60 ţoli diametru din grinzi de stejar, iar prin lucarne vedeam toată valea Mureşului, pînă departe către cetatea Devei şi castelul Huniazilor, apa sclipea ca o panglică lată, argintată, aproape cît Dunărea şi-mi imaginam cum e să navighezi pe ea într-o goeletă sau un bric stil “toate pînzele sus!”
Am cunoscut un Șvarțcopf frizer, avea un picior de lemn, stîngul mi se pare îi degerase în Siberia unde-l dusese Armata Roșie eliberatoare deși era neamț de-al nostru din Lugoj și era frizer, mergea pe la oameni prin sate pe o bicicletă căruia îi scosese o pedală și urmăream fascinați toți trei, perfecta dinamică a protezei, de fapt un lemn strunjit cu o bucată de cauciuc la capăt, cînd pedala eficeient, mult mai eficient decît niște puști ca noi care de-abia învățaseră să circule pe bicicletă. Bicicleta lui Șvarțcopf al nostru era neagră și el tundea cu o mașină de mînă ca un clește care ne cam ciupea la perciuni și la ceafă.
Mara mi-a dat atunci un răspuns uluitor, nu la nivel comprehensibil sau profund ci pictural: ” mi-e teamă să nu incendieze cumva zigguratele sau grădinile suspendate ale lui Harun-al-Raşid!”
Am corectat-o imediat: “ale Semiramidei, incultă mică şi scumpă!”
” nu, nu, ale semipiramidei au dispărut imediat după episodul mane tekel ufarsin, a insistat, aşa ca să-mi demonstreze că citise biblia pe sponci, ale lui Harun, avea şi abassidul nişte grădini de toată mîndreţea, în milocul cărora era ridicat un chioşc, în care Zuleima vindea trecătorilor drept credincioşi îngheţată.de fapt mai mult un fel de gelato din şerbet de trandafiri, apă de portocal şi zăpadă adusă din munţii Kinduhuşi!”
Grinzile erau atît de tari, stejarul avea nouăzeci şi nouă de ani încît într-o după-amiază de vară am vrut să bat două cuie în peretele coridorului ca să atîrn o perdea contra razelor toride dintr-un septembrie neaşteptat de canicular, cuiele s-au îndoit şi a trebuit să caut nişte scoase din oţel călit pe care le-am bătut cu greu în lemnul de beton, timp de două-trei ore.
Hindu / Kindu, Kudu / Duku, Labrador/ Lătrător şi altele asemănătoare. Mulți cîini din sat aveau nume uimitoare: hector, stalin, laika, lola sau gina (de la gina lolobrigida, bomba sexuală a anilor 60′ a cărei poză lascivă apărea pe foile duble din mijloc ale revistei cinema.).
Mara-marușka, a continuat:” de fapt, nu o vindea ea, sultăniţa perilor prepara îngheţata, Zuleima o aşeza în cupe din sticlă de Maranon şi o oferea însetaţilor!”
am bătut cu degetele în mînerul fotoliului, mă agasa, mă spaţia, simţeam molecule fierbinţi între noi, agitîndu-se mînioase. ca nişte mormoloci negri din bălţile rămase după retragerea apelor şi am ţipat: ” Murano, maranon, amazon, altă ciorbă de peşte!”
Robert a ridicat mirat ochii lui albaştri de copil adult, avea treizeci de ani şi ne-a comunicat sec:
“nu-mi place ciorba de peşte, dacă e să mîncăm de post vreau salată aia de cod afumat cu maioneză, ceapă roşie şi sfungii!”
Da, era exact în ziua de Paști cînd nato-americanii au bombardat Belgradul.
“ce-s ăia sfungii, dragule?”
Braţele mele subţiri şi bronzate, puternice, musculoase dar frumoase în sculpturalitatea aia suplă i-au încolăcit gîtul. Robi a mîrîit: “ai grijă, îmi răstorni arcaşii numizi…mai bine adu-mi elefanţii ăia de porţelan din vitrină!”
I-am gătit salata. de colecția celor doisprezece elefănței de faianță a mătuşii n-am avut curaj niciuna să ne atingem.
Sau mezine / drezine / chenzine. Ea era mezina, ea, Mara cea cu părul șaten, moale, ca mătasea-porumbului codițele împletite în panglici de un roz grețos, leit glazura de zmeură de pe torturile rămase de la nuntă, eu, normal eram Drezina, băiețoasa, călare pe bicicleta cal-de-fier, nepieptănată, cu chica brună încîlcită de sudoare și praf ca și creasta unui mohican, am încălecat odată și pe un cal de carne, mușchi, nervi și pielea asudată, cu roiuri de muște în coadă și coamă, iar cînd am căzut, în genunchiul zdrelit atunci mi-a rămas o mică semilună alburie, nici măcar nu am plîns, m-am tîrît șchiopătînd acasă cu un pansament cu foi zdrobite de limba soacrei, arnică ;i pătlagină presat pe rana sîngerîndă. am plîns cu lacrimi adevărate, cinematografice, mari cît bobul de orez cînd a murit atît de stupid, Uncas. Primeam orez cu lapte odată pe săptămînă, iar mai tîrziu, la un an după moartea ultimului mohican am rămas orfană, nu mai eram Drezina care se încăiera cu băieții, mă maturizasem într-o singură vară, eram îmbrăcată în rochii peste genunchi, urîte, în carouri, albastre cu alb, roșu cu negru și mai ales una odioasă, galben cu maro care mă făcea să arăt ca o balegă cu picioare prelungi, încălțată cu sandale cu ciorapi trei sferturi din bumbac pe care îi uram și la școală și în vacanță. Mătușă-mea nu mergea la biserică, dar mă obliga în vacanțe să particip la cîteo vecernie, o însoțeam pe bunică-mea, tot mai surdă, chicoteam printre sfinții cu figuri naive, bizantine și aure din poleială atinsă de mucegai fiindcă predica popa pentru o surdă.
cum spuneam, spaţierile Marei se oprea într-un ecran invizibil pentru mulţi. era aspru şi mirosea a cînepă, îl ţesuse cu răbdare din orele mirosind a apă şi mîl, cînd ne plimbam printre sălcii căutînd scoici de apă-dulce, nimeni nu gătea pe-atunci fructe de mare, le fierbeam, le goleam de carne, le găuream şi făceam şiraguri. intenţia era să cumpărăm pe Coasta-de-fildeş sau în Madagascar o bucată de pămînt şi să ne stabilim la maturitate acolo.în urzeală mai vîrîse şi meliţatul, la propriu, ameţeala fetelor mari care tocau tulpinile, mirosul dulce-acrişor de transpiraţie dintre coapse, nu se purtau chiloţi la ţară în vremea aceea decît iarna, aşa zişii “moartea pasiunii” şi o ajutasem să adauge orele lungi ale apaşilor care se luptau cu coloniştii în rîpa din spatele casei. bunicii îi era teamă mereu să nu se “huluie” rîpa pe noi. cuvîntul suna tare potrivit, îmi imaginam cum răsuna urletul ca de cutremur hu-luuu-luuu-luuu!” lung, spre rădăcinilor nervilor iritaţi de aşteptare. În 77 blocul nostru s-a clătinat minute nesfîrşite, am trecut şi clipele acelea în paravanul lucrat de Mara. Salata de roşii îi ieşea cel mai bine dintre toate mîncărurile gătite la vîrsta aceea: intra pe portiţă, dădea la o parte perdeaua fină a gîzelor care veneau dinspre grămada de bălegar şi ţinînd în mînă un briceag cu plăsele în formă de peşte înainta tiptil cu lama întinsă spre un inamic nevăzut. roşiile erau tăiate cu grijă, şterse de şorţ şi aruncate în coşul din nuiele albe, împletite ca un coc de ucraineancă, una din taras bulba, și bulbul verde închis al castravetelui falic ne ispitea, timoşenka nici nu era născută poate în acea vară. felii de roşii coapte, dulci, un castravete tăiat cubulețe sau tot felii subțiri, translucide, sare, un pic de ulei din seminţe de bostan şi cîteva cozi de ceapă verde tocate mărunt. mai mîncam toţi trei felii de roşii cărnoase lipite pe felii mari din pîine de casă, unse tot cu unt preparat de bunica şi presărate cu sare grunjoasă. “de ce ling oile sare, de ce nu le dă nimeni zahăr?” ca să-ntrebi tu daia m-am repezit, apaşă. abraşă cu faţa mînjită încă în acuarelele războiului. parcă a fost ieri.
Azi, nici nu îmi întorc privirea spre calendar, simt în oase ziua şi luna, e frig, ninge, cu pene de îngeri, cade polei lucios ca bucile obrajilor de cupidoni, iar s-au aşternut aeroglisoarele pe trotuare şi nu pot să nu constat criza cernută ca şi chiciura peste calotele noastre glaciale, sau ar trebui să spun glaciare, acum cînd inversiunea polilor e aproape, şi pe apocalipsa, eclipsa şi elipsa existenţei ne învîrtim ca o mouche vert d’espagne beată de soare, pe panglica, nu a unei tenii abisale, ci pe cea de Moebius postulată, traforată cu găurele sau din contră imprimată cu zeci de punctulețe negre ca și căcărezele de muscă. Musca Moebius, o apteră himeră cu ochi enormi, bulbucați, hexagonali rotindu-se pe panglica mașinii de scris.
Doamnelor, feminine în chintensenţa voastră anatomică, ce litere pure îmi iasă din timpane! Scriu şi frisonez fiindcă afurisita de iarnă mă priveşte dintre găurile asfaltului, astă-vară ignoram avertismentele venite din EuroAsia, sărăcia de cicloane avortate-n pîntecul meridian lichid şi conchid: aerul devine superflu în caniculă, iar băile de praf ale vrăbiilor dogmatice au efecte benefice asupra tenului.
Încă băteam cu două degete cînd m-am apucat și eram foarte mîndru de rezultat, după jumătate de oră de canoneală poezia mea arăta cam așa.

”mă plimb ditirimb
e răcoare apa se zbîrcește ca o epidermă
un rîu de piele întins între maluri
doar umbra tablierului metalic e fermă

”ce-ai făcut, nebuno, ce-ai făcut ai stricat mașina, literele, se blochează șîul e neclar, clămpăne, scîrțîie, rupe hîrtia. Toate mașinile de scris erau obligate să facă anual o vizită la miliția municipală, erau verificate, dădeai test de litere, înregistrate, urmărite, arestate dacă se dovedea că folosiseră la redactarea unor manifeste, scrisori către europa liberă, unde mă-sa era europa cînd aveam mai mare nevoie de ea. Făcea pe moarta în păpușoi, cucuruz, tenghe, ciucălăi, porumbiște, mălai. Ne jucam cu știuleții necopți îi îmbrăcam păpuși din pănuși verzi mătăsoase ca atlasul croiam halate, sau din foi groase de sfeclă, varză, brusture fuste, iar din mătasea, mătăsica știuletelui, blondă sau castanie după cum era fata-știulete de coaptă o împleteam cozi. Aveau nume maiașe, aztece, incașe, fetele noastre de porumb, nu-l citisem încă pe Asturias cu ai săi ”oameni de porumb”, poveștile noastre aveau altfel de conflicte, se păruia, își rupea hainele verzi, ba unele se sinucideau aruncîndu-se pe jar, iar noi le ronțăiam boabele dulci-coapte în loc de colivă. Resimt di nou gustul incomparabil dulce-afumat șilimba mi se lungeşte, ajung cu papilele din Labrador pînă-n Myanmar, ling palimpeste cu gust de căpşuni şi mă limitez la acreala diacriticelor neghioabe, ca pînă acum.
Da, bunică-mea surzea blînd, treptat, fără agresiva absurditate a surdului. Subtilitatea auzului nu stă-n lanţul ondulator armonico-dezarmonic dintre timpan, scăriţă şi nicovală, ignorînd senzaţiile venite prin trompa lui Eustache din străfundurile uleioase ale unei langue d’ oil apriorică, ci din pipăirea lobilor gingaşi ca gelatina de fructe, voluta neionică a coloanei sonore, apendice roz al pavilioanelor, sub care doamne cu malakof sorb tea şi molfăie cookies. E calin mersul acesta pe bicicletă, cînd în pulberea sepia a dangherotipurilor de gen desluşesc avertismente macabre şi-atunci cum să vă zic, se vor învîrti mori de vînt în Bangladesh. Şi chiar în Madhya-Pradesh, sau în Bihar spre crupele nude ale catrenelor lui Tagore. Amorul de-o clipă ce se-nfiripă între Amorul de-o clipă ce se-nfiripă între bărboasa, ramificata personalitate a poetului, mirosind, cu un gest grațios de baiaderă, aidoma celei de pe o veche carpetă mitocosită în spatele divanului din capătul coridorului, o orhidee şi cititor! pe vremea aceea India noastră redusă la cele aflate din cărțile de călătorie nu era doar mister, filtrat prin lumina de alamă coclită al lămpii din sufragerie era și un spațiu vast, în care se încăierau perfidele doctrine idolatrice, cu zicea mătușă-mea,scorțișoarea, șofranul, orezul, care mie mi se părea grețios în toate mîncărurile, chiar și în desert, lipsea, seceta bîntuia sau dimpotrivă musonul, furtunile devastau o parte din teritoriul trasat de bățul lui Robi în pajiștea cu iarbă bătucită, înecată de ploile de toamnă.
Primul cuțit respectabil pe care l-am ținut în mînă și într-adevăr aveai o senzație de respect cînd îl vedeai, era unul cu lama subțire de două palme, ascuțită pe ambele părți, oțelul lucea albăstriu, poate forjat la Toledo, iar deasupra plăselelor avea desenat în metal un arabesc fin. o croise bunicu-meu dintr-o sabie de paradă a regimentului de gardă călare. M-am tăiat cu el din neatenție era atît de bine ascuțit pe tocilă încît era suficient să atingi lama dublă și-ți cresta pielea. Mara a sărit cu gura imediat: ” e dezgustător ce faci, ca o adevărată vampiră, vampiroaico, am să te zic”! Învățasem la școală să vedem capitalismul ca pe ceva morbid, iar de regalitate nu mai zic, prusaci sărăntoci puși pe căpătuială ” ai venit la noi golan, fără țară fără neam”, Coșbuc, primul antiregalist cunoscut de mine. Un singur lucru mă revolta, cu Mestrovic ce au avut de au dărmat superba statuia ecvestră, doar fiindcă îl reprezenta pe Carol întîiul.
Nu m-a pîrît, nu era încă moda filmelor cu vampiri, nu citise nimeni Dracula lui Bram Stocker, ba chiar îl simpatizam pe Dracula al nostru într-un roman idiot,”Copii căpitanului Ion” se făcuse și un film după cartea aia de aventuri, l-am văzut peste zece ani de la evenimentul cu crestarea degetului. Cealaltă parte a săbiei, trnasformată tot în cuțit de bucătărie, io dăduse uneia Raveca, iar bunică-mea sărise cu gura la bietul moșu-meu că de ce că unde și cum. El zîmbise ”ești geloasă pe Raveca, fiindcă umblă cu fustele suflecate pe bicicletă! Ce să faci tu cu două cuțite la fel, măi femeie?”
Bunică-mea nu reușise niciodată să învețe să meargă cu bicicleta și asta îi crea un handicap, o durere mare, că nici frustrarea n-o inventaseră pshianaliștii că nici pe ei nu îi inventase la noi încă nimeni, iar satul era lung, de la un capăt la altul cam cinci kilometri, prin praf, peste pietrele colțuroase, plantate unele de pe vremea lui Franz Ioszef, drum trudnic de care și trăsuri nu de mașini, iar bicicletele circulau pe marginea rambleului colțuros în minunate, aurii, trîmbe de praf cald. gelozia ei creștea direct proporțional cu vîrsta, cu cît se deplasa mai greu, îi era tot mai dificil să îl urmărească și nelinștile îi creșteau. ” de ce nu i-ai dat Ravecăi un cuțit rău, nu acela bun?” bombănea de-a surda și chiar începea să nu audă, dar refuza să recunoască sau să meargă la un o.r.l.ist. și mie-mi părea rău după jumătatea de sabie, cu două cuțite, în teci identice aș fi fost mai impresionant de amenințătoare printre cowboii cu pistoale gemene din plastic în holsterele lor de vinilin naiv decorate cu ținte și floricele de piele colorată, hasta la vista baby și zlang! două pumnale scoase rapid, simultan din teacă îndreptate spre beregățile unei perechi de bandiți albi.
Unchiul Elias stă lîngă ghizdul puţului şi spală picăturile ce picură goale din ciutură. Mercur greu pe policarii lui obosiţi de mînuirea trăznetelor. Mercurialul aptitudinilor lui de-o viaţă. De ce spală picăturile cu abur divin e la mintea cocoşului ce rîcîie în ogradă, ca să le aşezăm luminoase în bibliotecă, printre frunze de verbină şi gîndurile de Hanuka. Atunci cînd sacrifica-vom viţelul cel gras, cu îngăduinţa lui Brueghel cel Bătrîn, se va putea întoarce şi fiul risipitor acasă.
În dormitorul din lemn de cireș pe peretele opus ferestrelor duble, pe un fond bleumarin un basarabean care trecuse prin sat imediat după război pictase prea cunoscuta scenă din pădurea Ghetsimani, în care Iuda, întors în sărutul naiv schițat seamănă izbitor cu cel din tabloul lui Giotto. Bunică-mea îl plătise cu generozitate, tabloul era mare în ulei, migălit ca o fotografie, îi dăduse bietului student la teologie cu cursurile întrerupte un sac mare de mălai și o gîscă îndopată. Basarabean era și învățătorul care ne încînta serile de vară, printre miresmele de regina-nopții, cîntînd dintr-o chitară neagră, zdrelită și, probabil cam dezacordată, dar nouă, Marei și mie mai ales, ni se părea un gitan, deși domnu Coroveac era blond cîntînd serenade unei gitane focoase.
În schimb cînd Robert încă Robi, robicel-dovlecel se juca în noroi, sub rîpa interzisă îl priveam fascinate dar nu participam. degetele lui modelau cu o îndemînare care ne fascina: cîini, cai, oi, porci, vaci dar și fețe de babe, ciuperci, moși chelioși. ”fă-mi o pisicuță!” l-a rugat odată Mara și s-a trezit cu un bulgăre de noroi în obraz! fleoșc!!! exact în mijloc, săraca rochiță de diftin roz. Altădată, se dezlănțuia și ridica din bile moi de noroi o mie, zece mii , un milion citadele perfecte cu turnuri, donjon, metereze colțate care se năruiau la ploaia următoare. Ploile pe valea noastră se desfășurau cu o violență de miniciclon, tunete care zguduiau aerul dinspre zidul munților metaliferi, dinspre carierele vechi pînă în mjilocul pădurii. Am găsit odată, pe urmele trăsnetului rana, arsă, nevindecată în trupul unui stejar agonizant. Jumătate murise ars, din cealaltă se înălțau mlădițe verde-crud. Așa îmi imaginam și mintea lui Robert, dar tăceam mi-era teamă că voi primi un răspuns urît:” ești nebună, tu ești nebună, el e doar un pic necopt!” Porumbul, cireșele, grîul, perele cu gust de cuișoare, mentă și mere, murele, frăguțele de pe dealul ros ca de molii de buzele oilor se coceau și ele, numai Robi nu și tăceam toți într-o complicitate fericită!
Toate tăcerile sunt răspunsuri fără întrebări, asta e de cînd Gog şi Magog s-au ciocnit creştet în creştet pe pampasul imaginaţiei noastre, fără să se aleagă decît cu nişte colosale cucuie peripatetice. Aristotel, lingîndu-şi degetele unse de ostropel, mi se pare mai plauzibil decît analiştii socio-economici de astăzi.
Am tresărit din nou, cu gitana între degete și bricheta în dreapta cînd bărbatul mirosind puternic a marnă și ghips, semănînd vag cu Robert mi-a vorbit: domnișoară, aveți cumva un foc și pentru mine!” I-am întins bricheta, odată cu mîna dreaptă a plecat tot pachetul, dar el a refuzat zîmbind ”doar un foc, țigări am” și, uluitor fuma țigări femeiești, maronii cu o dungă aurie pe filtru iar eu, țigăncile alea, aspre ca sunetele chitării lui Coroveac în noaptea caldă, pîlpîitoare pe aripile fluturelui cap-de-mort.
Ai observat, mă întrebă unchiul, că de cînd s-au rărit uraganele, luna nu mai apune în acelaşi pătrat? Uită-te atentă pe lîngă subsuoara palmierului lui Robinson şi-o să vezi că umbra coarnelor ei are un contur enigmatic, ca o seceră a Demetrei culegînd spic cu spic, speachurile radiotelevizate! Sting televizorul, oricum lui Robert nu-i pasă, în mintea lui e noapte, iar în corturile minuscule de hîrtie și staniol în care au fost ambalate bomboanele pentru bradul de crăciun e noapte. Mi-e ciudă cîte ore, minute, metri cubi de secunde se pot împrăștia fără sens. în ornicul cioplit de mîna bunicului timpul se scurgea încet, în etape molcome, printre balansările greutăților de plumb ale pendulei chiar dacă lanțurile de care atîrnau rugineau și scîrțîiau imperceptibil ca un cariu în grinda casei. Au rămas puține lucruri în urma lui: șezlongul pe cadru de lemn, pendula, o pereche de ochelari bifocali, ceașca în care își așeza la culcare ochiul de sticlă, vesel, cu irisul albăstrui și cîteva unelte: dălți, ciocane, o rindea un sfredel manual cu mînerul din lemn gălbui de cireș.
Tac şi mă preling dalistic pe lîngă arătătorul mare de la ceas.
Da, exact acolo, unde cîntai tu microsioane şi spuneai că ai văzut cum ninge cu anaconde! Mătuşă-ta nu te-a crezut, te-a trimis chiar la un consult ginecologic, de parcă Pasteur poate pasteuriza vise!!
Stau şi aud, ritmul valului în nervi…mareea mă aplaudă şi mă întreb: de unde ştia el unde începe şi se termină alunecarea mea prin tubulatura calină a poemelor? Poate că acolo, în azimutul clipei, totuşi introspecţiile nu-s chiar aerosoli de amintiri.Și totuși ce zgrunțuroase sunt toate suprafețele acestui coșmar repetat!

– See more at: http://literaturadeazi.ro/content/mori-de-cu-v%C3%AEnt#sthash.rQw0vaCn.dpuf

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s