Secunda de realitate

”Deși nu durează mai mult de 1/30 secunde să realizezi o fotografie, unora le trebuie o viață întreagă să o explice.” ( Brooke Jensen)

Împinse uşa grea, din metal şi trecu în holul placat cu faianţă albă oprindu-se în faţa altor două uşi. Pe una dintre ele era desenată, cu negru, o gheată, pe cealaltă un pantof cu toc. Sub pantoful de damă o mînă naivă mîzgălise un penis uriaş. Zîmbi şi simţi pentru o clipă imboldul să scoată Leica de 35 mm dar renunţă.

” E-un subiect potrivit mai degrabă pentru Martine”. De sub uşi se strecura un miros acru de urină şi dezinfectant.

Din penumbră, o voce hîrîită întrebă:

-Te pişi sau te caci?

O femeie în vîrstă, înfofolită într-o pufoaică albastră, aşezată pe un scaun fără spătar, îl privea insistent:

-Dacă te pişi îi cincizeci de bani, dacă-ţ trebe hîrtie îmi dai un leu!

Nu înţelese ce-i spuse, dar articulă răspicat în româneşte:

-Nu, mul-zu-mesc!

Se îndreptă spre chiuveta pe care o zări într-un colţ. Întinse palmele sub jet şi-şi stropi obrazul. Spuse încă odată “merci” şi ieşi urmărit de privirile femeii. Victor îl aştepta, fumînd.

-Grăbiţi-vă, monsieur Henri, trenul pleacă peste cinci minute!

Zîmbi din nou. De multă vreme nu i se mai adresase nimeni cu “monsieur Henri”. Poate din toamna lui ’47 în Punjab? Nu, acolo îi spuneau sahib Henri. Să fi fost în Shanghai, decembrie ’48 cînd miliţia lui Mao reprimase cu sălbăticie protestele iscate de febra aurului? De atunci, ori de cîte ori folosea lentile noi, le testa fotografiind raţe. Se îndreptară spre peron, unde se înşirau cîteva trenuri nemişcate, cu ferestrele luminate, decupate în întuneric.Tînărul îl conduse spre unul dintre ele, pînă-n dreptul unui vagon vopsit în bleu tern.

-La Bucureşti vă aşteptă Andrei şi un tovarăş de la ministerul culturii!”

Se miră: “camarade?” apoi rîse tăcut: “aaa, da, tovaraş, tavarisci, companeros, partid, kuomintang, am înţeles!”

Pe scara trenului îi întinse mîna:

“Bu-cu-resci, Andre, camarad…Mul-zu-mesc, Victor” şi adăugă:” într-o zi, vom face un tur cu camerele prin Alpes-de-Haute, o să-ţi placă!”

Podeaua trenului se clătină pe neaşteptate şi vagoanele se mişcară scrîşnind. După ce-şi regăsi echilibrul, se strecură prin coridorul slab iluminat, ferind husa aparatului de mînerele uşilor. Găsi compartimentul, intră şi întrebă:”liber?”. Era al treilea-patrulea cuvînt care-l învăţase aici, după ”da”, ”nu”, ”mulţumesc”. Liber. Libertate. Eliberare, care nu e-ntotdeauna urmată de libertate. Învăluiţi într-o lumină săracă, gălbuie, doi tineri îl priviră curioşi. Băiatul, un brunet cu faţa prelungă şi părul castaniu, ondulat, îi răspunse morocănos, arătîndu-i bancheta:

-Da, e liber, poftiţi!

Fata îi zîmbi şi murmură ceva neînţeles. Purta, ca rusoaicele, un sarafan din stofă în carouri, iar părul şaten cu reflexe roşcate și-l strînsese la ceafă într-o coadă. Pielea ei de blondă respingea lumina, cum spunea Renoir. Celălalt Renoir, în timpul filmărilor la “Regula jocului”, îl sfătuia: ” Vezi, băiete, fotogramele nu-s altceva decît pictură cu aparatul, tehnica e un moft, camera trebuie să fie extensia ochiului!” Se aşeză întorcîndu-i zîmbetul şi puse cu grijă Leica pe podea, lîngă banchetă.

Brunetul arătă spre aparat şi întrebă ceva din care nu înţelese decît “tren”, “bucureşti”, “viteză”. Răspunse apăsînd silabele:

-Da, bucuresci, foto, France!” apoi se corectă:” reportages, monde entiere!”

Celălalt dădu din cap:

-Ahaaa, franţa, bel peis!

Încurcat, tăcu și-și îndreptă ochii pe fereastra compartimentului, spre peisajul care se derula în beznă. O cîmpie plată ca-n Ile de France, case scunde şi cîţiva plopi ca nişte lumînări gigantice, verde-intens. Fata oftă şi îşi sprijini capul de umărul băiatului. El îi şopti ceva, ea se descălţă şi îşi ridică genunchii pe banchetă, apoi surprinzîndu-i privirea îi acoperi picioarele cu sacoul lui. Picioarele Martinei, întinsă pe canapea, ca-n nudurile lui Modi. Gambele slabe ale puștoaicei aşezate pe scările unui bungalow din Louisiana. Genunchii şi coapsele femeii blonde care priveşte-n gol pe fereastra unui bistro. Fotografiase multe femei și fete, din Quebec pînă în Japonia. Majoritatea nici nu știau că-i pozau, ca și fata aceea din Tarragona care întindea brațul peste grilajul balconului apucînd…Pleoapele îi coborîră grele şi adormi legănat de mişcarea sacadată a trenului.

Cînd se trezi, pe fereastra compartimentului se filtra o lumină blîndă, gri pal, fără reflexe violente. Pipăi husa zgîriată a Leicăi. Tinerii dormeau îmbrăţişaţi, ea cu capul sprijinit de pieptul lui, el cuprinzîndu-i gîtul cu un braţ protector şi posesiv totodată. Zîmbi, trase draperia mirosind a tutun, şi şopti mîngîind carcasa vopsită în negru mat.: “mînă de catifea şi ochi de şoim”. Declanşatorul ţăcăni scurt, fără zumzetul sîcîitor al blitzului. Oftă ușurat de-o povară invizibilă și trase fără zgomot ușa, ieșind pe culoar. Se lipi de geamul mînjit de praf ca lentila murdară al unui obiectiv și încercă să descifreze numele gării care se apropia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s