Ultima fotografie

Mai am două ţigări în pachet. Constatarea asta mă sîcîie mai mult decît amalgamul de mirosuri din vagon. Izul fad din pluşul banchetei, damful de tutun îmbîcsit în perdele, duhoarea de motorină care se strecoară prin îmbinările pereţilor, pe sub praguri și osii, boarea iute, agresivă de crezol, toate-s mai suportabile decît perspectiva de a nu fuma cîteva ore.

Tînărul brunet din dreapta mea e fumător, simt mirosul amar impregnat în pielea lui. Știu că-i brunet, doar bruneţii fumează cu poftă, scăldîndu-se în fum, aruncînd cu încîntare, colaci albăstrii pe nări. Cînd a intrat în vorbă cu tînăra de alături am simţit cum duhnea a carpaţi fără filtru şi a transpiraţie unsuroasă. Ea n-a părut deranjată, au sporovăit o vreme pînă cînd a intrat un alt călător. Dinspre el adia o boare de bumbac vopsit, parfumul inconfundabil de indigo şi denim, iar cînd s-a aşezat lîngă mine m-a atins cu un obiect pătrat, o servietă mică din piele sau husa unui aparat foto. E un bărbat de cel puţin şaizeci de ani, am simțit după parfumul de after-shave care nu mai stăruie în pori ca la tineri, alunecă pe epiderma obosită şi după felul în care s-a lăsat oftînd pe canapea. A bălmăjit un salut neclar, graseind consoanele, iar cînd l-am întrebat pînă unde călătoreşte a articulat încet: “bucuresci, gara du nord” apoi stingherit şi-a întors ochii spre peisajul care se derula în viteză. Înainte de accident îmi plăcea să călătoresc, aveam senzaţia că privirile mele, măturînd curbele terenului, atingînd arborii, casele, marginea taluzului aleargă odată cu trenul, iar orele treceau în goană.

Vagonul ia o curbă largă şi zdruncinătura neaşteptată o împinge pe fată spre mine. E blondă sau şatenă, părul ei miroase a soare şi degajă o aromă proaspătă, de săpun pe care numai pielea blondelor o au. Ea se scuză, o asigur că e-n regulă, iar brunetul intervine, amabil:” puteţi să vă mutaţi lîngă mine, e loc destul loc, nu-i aşa?” Dau din umeri, fotograful tace, neînţelegînd nimic, admiră iar peisajul şi ea se mută în fîşiîitul rochiei frecînd canapeaua.

Profit că genunchii lor nu îmi stau în cale şi ies pe culoar. Ating cu fruntea geamul, sticla e caldă şi îmi imaginez rambleul şi stîlpii de telegraf alergînd pe marginea lui. Cînd îmi aprind ţigara, aud uşa izbindu-se şi, odată cu ea, pe brunet: “aveţi un foc?”. Întind ţigara, mîna mea bîjbîie în gol, iar cînd îmi prinde pumnul apropiindu-şi obrazul de mucul arzînd, îi simt privirile cum trec peste ochelarii mei cu rame negre. Suflă pufăind primul fum şi-mi zice: ” e mişto tipa, ce spuneţi? păcat că e logodită!” Fiindcă tac, continuă:”n-aţi observat verigheta? deși am întîlnit destule gagici care-o poartă ca să le lase bărbaţii-n pace!” Mi-am terminat ţigara şi dau să o sting, dar nu găsesc scrumiera din metal. El şopteşte ” aveţi probleme cu vederea, de ce nu mi-aţi spus, să vă ajut?” Mai mult decît infirmitatea, mă agasează grija celor care din jur şi mă strecor înăuntru. Cînd mă aşez, îl ating pe bătrîn şi îngaim un “pardon”, iar el răspunde politicos ” nu faci nimic”. Îmi reazem capul de spătarul banchetei, învelitoarea scrobită îmi zgîrie ceafa şi închid ochii, asta mă scuteşte de alte comentarii. O rază moale îmi mîngîie obrazul, s-a lăsat întunericul şi luminile din compartiment s-au aprins bîzîind. Probabil că toţi picoteau, cînd dormi orele trec mai repede pe întuneric, fiindcă tînărul se ridică cerînd permisiunea să stingă becul. Brusc, un miros de tălpi invadează aerul, nu e chiar deranjant, dar sunt sigur că cineva s-a descălţat. Bătrînul n-ar face-o, i-aş fi auzit icnetele cînd și-ar fi deznodat şireturile, iar picioarele brunetului ar puţi violent, a transpiraţie dospită în şosete din nylon. Da, e fata, se aud arcurile canapelei vibrînd cînd îşi ridică picioarele şi îşi propteşte genunchii de şoldurile lui. Străinul doarme sau poate îi priveşte pe sub gene, amintindu-şi alţi tineri, scunzi, înalţi, bruneţi, fumători sau nu, alte fete blonde cu genunchii dezgoliţi, alte trenuri alergînd în noapte.

Cînd mă trezesc, am dormit cîteva ore, pipăi arătătoarele ceasului şi ascult respiraţia celor doi, adulmec mirosul de trupuri tinere, toropite de somn. Bătrînul se foieşte, răspîndind un miros greu de descris, de celuloid şi metal, apoi aud pocnetul declanşatorului, scurt, repetat. Îmi imaginez scena, corpurile îmbrăţişate, lumina moale, caldă învăluindu-i odată cu privirea lui. N-a folosit bliţul, îmi trece cu ironie prin minte, m-ar fi orbit şi-ar fi decupat prea aspru siluetele în fundal. Îmi amintesc, ca şi cum aş avea-o în fața ochilor, ultima fotografie pe care am ţinut-o în mînă. Era făcută pe la începutul secolului, în tonuri sepia şi surprindea un bărbat și o femeie tînără, pozînd țepeni în fața camerei obscure. După ce trenul frînă, împingîndu-mă peste genunchii brunetului, fotograful se ridică şi trecu încet spre uşă, emanînd aceleaşi mirosuri de rouă, praf şi pelin care umplu cîmpia întinsă sub razele răsăritului, pînă spre orizont.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s