ULTIMUL IZVOR ( 1 )

 ,,după ce va fi tăiat ultimul copac, cînd va pieri ultimul animal şi toate izvoarele vor fi otrăvite, oamenii vor înţelege că banii nu se pot mînca” –proverb mohawk

1.

Începuse să plouă cînd Ramsten a intrat în bordei. A ciocănit de trei ori în tabla uşii, era o uşă frumoasă din metal, vopsită în culoarea lemnului de stejar băiţuit, o găsisem pe cîmp printre dărîmături, avea şi o încuietoare care funcţiona şi i-am deschis. A trecut pragul, umbra lui mare, greoaie care se proiecta proiecta pe pereţi te făcea să te simţi brusc protejat şi a strigat vesel: ,, uitaţi ce am găsit!” Mereu găsea cîte ceva, deşi de cele mai multe ori lucrurile găsite de el nu puteau fi denumite, descrise şi nici nu aveau o utilizare concretă dar l-am lăsat să aşeze în lumina opaiţului un pachet învelit în cîrpe murdare.
,, Ştii ce-i asta? mi-a zis desfăcîndu-l, e un macrou!”
,, Ce-i aia ma-cro?” a întrebat Rafael ridicîndu-şi căpşorul blond şi privind peste tăblia mesei.
,, Macroul e un peşte, pe vremuri erau pline rafturile cu aşa ceva, a spus Ramsten şi a adăugat prudent: se mănîncă!”
Chestia de pe masă mirosea a peşte dar nu arăta deloc ca un peşte. Era o bucată pămîntie, amorfă şi gelatinoasă de materie organică şi nu-ţi venea deloc să te înfrupţi din ea.
,, O fi un macrou dar mie nu-mi vine să-mi înfig dinţii în aşa ceva!”
,, Eu nu bag putreziciunea aia în oală!” a mormăit Rachel de sub mormanul de zdrenţe în care se învelise. Tremura şi tuşea fiindcă se apucase de dimineaţă să scormonească cîmpul în căutarea tuberculilor comestibili.
,, Nici nu trebuie, l-am adus ca să vedeţi că există încă destulă mîncare!”
Rafael a atins precaut ,, macroul” cu un deget:
,, E urît şi miroase ca morţii!”
Ramsten a rîs. Cînd rîdea faţa lui mare, cu trăsături aspre, năpădită de smocurile bărbii întunecate se lumina brusc şi-n ochi îi sclipea o veselie de copil. Ăsta era el, un copil mare, puternic dar naiv.
,, Peştii miroase a mare şi mîl cînd sunt vii, ăsta pute fiindcă a stat mult timp într-o pungă de plastic!”
Am învelit mortăciunea înapoi în cîrpe şi i-am întins-o.
,, Aruncă-l, poţi să te îmbolnăveşti rău de la aşa ceva…e mai periculos decît apa infestată! Unde l-ai găsit?”
A început să-mi povestească cum se trezise în toiul nopţii fiindcă o voce îi şoptise:,, trezeşte-te şi pleacă acum!” Plecase imediat fără nicio pregătire şi o luase spre nord dar se rătăcise deşi luna răspîndea destulă lumină ca să-şi vadă paşii, apoi găsise calea ghidîndu-se după ruinele din beton care se ridicau ca un turn în mijlocul pustietăţii şi o luase pe un drum pavat pe alocuri cu asfalt.
,, Să ştii că pe drumul ăla au circulat o droaie de vehicule, asfaltul era sfărîmat dar se vedeau urmele de roţi, puteam simţi mirosul de carburant şi necazurile celor care le-au condus, mă pricep fiindcă am condus şi eu destule, timp de mulţi ani pînă cînd nu a mai circulat niciunul.” Acesta era necazul, cînd îi puneai o întrebare simplă sau vroiai să afli ceva trebuia să asculţi o groază de amănunte care nu aveau o legătură directă cu întrebarea. Uneori nici nu-l mai ascultam, îl lăsam să depene firul istorisirii pînă ghemul dispărea dar acum ceva din cuvintele alea înşirate mi-a trezit curiozitatea.
,, Ce spuneai despre miros, mirosea a carburant?”
,, Da, drumul mirosea a carburant ca şi cum cineva ar fi cărat o cisternă mare, găurită din care s-ar fi împrăştiat picături peste tot. Pe urmă, cînd am trecut de dărăpănături am simţit şi altele: duhoare de plastic şi cartoane arse, mirosul de zdrenţe slinoase şi piele asudată care însoţeşte oamenii dar n-am dat de niciun om în locul acela, au dormit acolo cîteva zile şi au plecat mai departe!”
,, Poţi găsi drumul şi ziua? Am merge amîndoi să vedem ce-i acolo, două perechi de ochi şi două minţi pot înţelege şi căuta mai mult decît una!”
S-a aplecat spre vatră a luat un cărbune şi a început să traseze linii, x-uri mari şi puncte mari cît buricul arătătorului pe tăblia netedă a mesei şi-n timp ce mîzgălea ne explica rostul lor. Priveam împreună cu copilul şi ascultam cu atenţie tot ce spunea pînă cînd Rachel a trîntit o oală fierbinte peste ,, hartă.”
,, Haideţi să mîncăm, pînă nu se răcesc, cînd îs reci capătă gust de pămînt!”
Ne-a împărţit porţiile, cîte doi tuberculi copţi pentru ea şi copil, iar cîte trei pentru noi. În timp ce înfulecam aşezaţi în jurul mesei rotunde Ramsten m-a întrebat:
,, Ştii ce-mi lipseşte cel mai mult?”
,, Sarea şi alte chestii care dădeau gust bun mîncării? Alcoolul, tutunul, hainele, casele,  camioanele, maşinile, avioanele care zumzăiau peste tot?”
,, Nu, a spus îndesînd în hăţişul bărbii ultimul dumicat. Cel mai mult şi mai mult îmi lipseşte marea. Marea cu toţi peştii şi mirosurile ei!”

Am văzut şi-am simţi şi eu, ca printr-o perdea opacă din plastic, pe vremuri avusesem una în baie şi mereu se aburea cînd făceam duş, toată întinderea, aproape fără margini, de un albastru-verzui, apa vie care se mişca în valuri mici, nisipul curat, damful de mîl cald, peşte şi sare, pînă şi lumina avea un miros şi un gust deosebit.
,, Poveştile voastre, a bombănit femeia, n-aş da niciun cartof pe ele. Se-nserează, eu mă culc şi ar fi bine să faceţi economie de grăsime, puteţi povesti şi pe întuneric.
Am stins opaiţul şi ne-am culcat .Eu în colţul rece, dinspre nord al sălaşului, ea în capătul opus, cu copilul între noi. Ramsten a plecat să doarmă în borta lui, o văgăună potrivită pentru o dihanie mare, fără uşă, ferestre şi un acoperiş din crengi uscate, prin care circula destul aer pentru plămînii lui uriaşi.
M-am trezit tîrziu, soarele de-abia se zărea prin pîclă, palid ca o bucată de margarină sleită şi am ieşti mulţumit că nimic nu ne tulburase somnul. În faţa uşii, Rafael se juca într-o băltoacă. Aduna noroi între palmele lui mici şi le modela în grămăjoare alungite.
,, Uite, tată, a răsunat vocea lui subţire cînd m-a văzut, uite ce am făcut, un macrou! Îţi place?”
M-am aplecat peste trupul lui slăbuţ şi am privit lung alcătuirea siluetelor din mîl. Semănau cu peştii, mai ales că le aşezase cozi şi aripioare din beţe şi frunze uscate şi două pietricele în locul ochilor.
,, Tu i-ai arătat?”
,, E fiul tău, îţi seamănă, e isteţ şi învaţă repede!” a răspuns Ramsten zîmbind. Cioplea dintr-un par o suliţă din lemn. I-am arătat cum să ungă lemnul de-a lungul fibrei şi să întărească vîrful în foc.
,, Crezi că ne poţi duce acolo, unde ai găsit peştele ăla împuţit?”
,, Şi legat la amîndoi ochii!” a zis îngustîndu-şi pleoapele şi strîmbîndu-se comic. Îţi jur, Jakintu, îţi jur pe toată puterea mea, cred că nimeresc drumul după miros fiindcă-n viaţa de dinainte am fost cîine!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s