ULTIMUL IZVOR (2)

Femeia se proptise în dreptul uşii cu ambele braţe întinse ca şi cum ar fi vrut să apere interiorul bordeiului.
,, Nu plec. N-aveţi decît să plecaţi voi, eu şi copilul rămînem. Într-un fel e şi-al meu dacă nu-i dădeam leacuri şi-l îngrijeam, ca şi cum din pîntecele meu ar fi ieșit, era mort de mult!”
Nu mi-a plăcut niciodată să le înfrunt. Le pot acceptata bucuriile, tristeţile şi toanele cînd le sîngerează lunar burta,  dar cînd începeau să-şi apere odraslele, sălaşul şi puţinele lucruri strînse făceam un pas îndărăt. De data asta, însă, nu m-am lăsat înduplecat şi am strigat:
,, Îţi faci catrafusele şi pleci împreună cu noi. Dacă rămîi aici cu Rafael veţi muri în cel mult o lună. N-avem ce să mai facem în locul ăsta împuţit, apa e murdară, rădăcinile care le dezgropi sunt o hrană fără vlagă şi vine iarna, trebuie să adunăm provizii: carne, grăsime şi tot ce trebuie ca să scăpăm cu viaţă!”
Ramsten care ne urmărea curios a adăugat:
,, Strămoşii mei umblînd către nordul extrem au dat de nişte oameni mici de statură care aveau sălaşuri din piele întinsă pe oase. Creşteau nişte vite cu coarnele ca şi crengile, cirezi numeroase, o pădure de coarne şi se mutau dinspre gheţuri spre păşuni şi înapoi, ba pe malul mării ba prin munţii pustii.”
Rachel a atacat din nou:
,, Mută-te tu, cu prostovanul ăla mare, căutaţi cirezi şi peşti îngheţaţi şi fructe şi izvoare cu apă curată, eu rămîn!”
A fost ultima ei izbucnire de energie, fiindcă după cîteva clipe a început să plîngă, să tuşească, o tuse urîtă, uscată din străfundul plămînilor şi s-a ascuns în mormanul de cuverturi cusute din zdrenţe şi petice de blană.  Am lăsat-o să bocească în voie şi am adunat de prin bordei lucrurile de care aveam nevoie în zilele următoare: pături, o bucată mare de plastic prin care nu răzbătea apa, cîteva oale, o strachină mare cu grăsime şi ceainicul din metal. Rafael se vîra peste tot, scotocind prin cele mai ascunse cotloane, scoţînd tot felul de nimicuri. Mi-a arătat rămăşiţele unui radio portabil, cu carcasa spartă şi sîrmele atîrnînd:
,, Rams mi l-a dat, zice că asta e o cutie cu muzică, dar degeaba o duc la ureche că nu aud nimic!”
Era greu să-l fac să înţeleagă cum funcţionează aşa ceva, chiar dacă ar fi fost întreg ar fi avut nevoie de baterii şi i-am explicat pe scurt:
,, Cutia e stricată, iar cablurile şi firele prin care vin sunetele ar trebui să primească semnal de la altă cutie mai mare unde e adunată muzica!”
,, Înţeleg…dar ce-i ăla semnal?!”
N-a aşteptat răspunsul meu şi şi-a ciocănit fruntea albă şi bombată:
,, Aşa cum primesc eu în vis semne despre lucrurile frumoase, nu?”
Am strîns toate lucrurile în baloţi legaţi cu funii: doi mai grei pentru mine şi copilul uriaş, lucrurile mai uşoare pentru femeie chiar şi lui îi făcusem o bocceluţă pe care să şi-o pună-n spinare.
,, Cam aşa, atît că acolo sunt adunate mai multe sunete decît ai putea asculta într-o viaţă de om!”
Şi-a înălţat faţa gînditoare spre mine:
,, Rachel vine cu noi, tată? N-aş vrea să o lăsăm aici, dacă rămîne singură,  şobolanii vor primi semnale şi o vor ataca!”
I-am mîngîiat părul de culoarea grîului, trecuse enorm de mult timp de cînd nu văzusem un lan, dar umed şi rece:
,, Rachel vine cu noi, nu-ţi fă griji, plecăm împreună, aşa e cel mai bine pentru toţi!”
Am plecat a doua zi după ce s-a luminat bine. Ploua, dar cu stropi rari şi nu era frig deloc. Lucrul ăsta mă mira, după un anotimp cald venea de obicei unul rece, dar toamna asta se deosebea de celelalte de dinaintea ei. Pe rînd, am atins zidurile bordeiului cu palma, ştiam toţi că ne luăm rămas bun şi nu ne vom întoarce prea curînd. Fusese un adăpost bun, aproape o casă care ne-a ferit vreme de un an de frig şi ploaie. O ridicasem pe o temelie din bolovani, din scînduri lipite bine cu lut, iar deasupra aşezasem toate foile de tablă pe care le găsisem, aşa că nu pătrundea apa şi sub tălpi aveai pămînt uscat nu noroi. Ramsten a făcut un lucru neaşteptat. Mi-a cerut cheia, a rotit-o în închizătoare şi apoi a ascuns-o sub un bolovan mare lîngă intrare.,, În caz că ne-ntoarcem” a murmurat el.
Am luat-o înainte cu bagajul echilibrat în spinare şi ei s-au înşirat pe urmele paşilor mei: femeia, copilul şi la urmă namila care închidea şirul, îl auzeam sporovăind în timpul mersului.
,, E bine să călătoreşti. Înainte călătoream mult şi vedeam locuri noi. Casele erau altfel, oamenii, limbile în care vorbeau şi pe care nu le înţelegeam dar îmi plăcea cum sună, ca o muzică. De peste tot adunam lucruri, unele nu-mi foloseau, altele erau frumoase: scoici, fîşii de lînă colorată, fotografii, tot colorate, inele şi lanţuri din argint, tot felul de obiecte de negăsit în zilele astea.”
Eu păşeam în tăcere, plictisit de ceea ce îmi trecea dinaintea ochilor, fiindcă în drumul nostru nu erau prea multe de văzut. Întinderea aridă a cîmpiei, tufele şi scaieţii uscaţi, şiroaiele de apă tulbure care şerpuiau printre smocurile ierbii mucede, adunîndu-se în bălţile, rotind încet frunze, rămurele şi o spumă murdară de culoarea cafelei cu lapte şi deasupra capetelor noastre cerul, acoperit, mai tot timpul, de nori cenuşii, mohorîţi, acesta era locul prin care călătoream.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s