ULTIMUL IZVOR ( 3 )

Am iscodit, cu suliţa de lemn întinsă ofensiv înainte, tufişurile, dar nu se mişca nimic între ele, decît crengile înmuiate de ploaie, apoi am păşit peste un şanţ natural plin de gunoaie aduse de apă. Ramsten s-a aplecat, a cules o cutie de conserve ruginită şi i-a arătat-o lui Rafael.
,, În aşa ceva se îndesau fructe, legume, chiar pastă de carne şi peşti mici…cred că a fost tare gustoasă!”
,, Arunc-o, i-am spus dacă te tai cu tabla aia ruginită, microbii îţi intră în sînge şi-n două trei-zile tot braţul ţi se umflă, se învineţeşte şi carnea îţi putrezeşte!”
M-a ascultat şi a aruncat-o dar i-a făcut copilului cu ochiul:
,, Ăsta e Jakintu, are o frică nemăsurată de microbi şi infecţii!”
,, Nu e de glumă cu infecţiile, acum cînd nu mai există medicamente. Am văzut destui oameni care au murit dintr-o zgîrietură neînsemnată!”
Rachel a trînti bocceaua ei pe pămîntul îmbibat şi a început să tuşească. Am vrut să o întreb dacă o doare ceva, era tot mai palidă şi cearcăne vinete îi acopereau jumătate din obraz, dar nu am găsit cuvintele potrivite şi m-am întors spre Ramsten.
,, Unde e şoseaua aia acoperită cu asfalt pe care ai străbătut-o acum două nopţi? Mergem de jumătate de zi şi nici urmă de ea!”
,, E acolo, sunt sigur că dăm de ea…poate ne-am abătut puţin din drum sau am greşit eu direcţia, fără busolă mi-e greu să-mi dau seama!”
Vocea copilului a răsunat subţire şi clară în tăcerea dintre noi.
,, Tata ştie multe lucruri pe care tu, eu şi ea nu le ştim…lucruri pe care le-a învăţat înainte, cînd se găsea tot ce aveai nevoie…ce este o bu-so-lă?”
Cuvîntul a făcut să-mi răsară în minte o idee, atît de veche încît nu mi-aminteam cînd auzisem de ea şi am început să-mi scotocesc buzunarele.
,, Are vreunul dintre voi un ac sau o bucată de sîrmă?”
Rafael nu aruncase carcasa radioului şi am scos dintre bucăţile de plastic zdrobit un fir de metal argintiu. L-am frecat îndelung de o bucată de blană şi l-am aşezat cu grijă, pe o frunză, iar frunza pe o băltoacă de la picioarele noastre. Ramsten s-a holbat neîncrezător la frunza care se rotea încet, odată cu acul, în apa verzuie, apoi a înălţat capul privind cu nările fremătînd, în depărtare, spre un nor fumegos şi prelung.
,, Să fiu al dracului, acolo e nordul… ai nimerit-o exact, ca şi cu o busolă construită în cel mai şmecher atelier de scule pentru navigaţie!”
A săltat sacul femeii pe umăr lîngă boarfele lui şi luat-o înainte. Picioarele lui mari, încălţate cu ceea ce fusese o pereche de bocanci solizi, cu talpă groasă dar acum înveliţi în cîrpe şi peticiţi cu bucăţi de carton clemfăiau pe solul noroios lăsînd urme adînci în care mustea apa.
,, Nu, l-am oprit, poposim aici!”
Le-am arătat un morman de sfărîmături şi o lespede de beton gri, măcinat de mucegai sub care pămîntul moale se surpase.
,, Acolo e un loc uscat. Facem focul şi mîncăm. Nu are rost să umblăm noaptea, ne rătăcim şi nu găsim nimic bun pe întuneric!”
Văgăuna era mai spaţioasă decît crezusem. Încăpeam toţi patru acolo, aveam destul loc să pregătim hrană caldă şi să dormim. Ne-am apucat să adunăm tot ce putea fi ars: smocuri de iarbă, bucăţi de carton, crengi uscate, le-am îngrămădit sub bolta din beton şi am scos bricheta, una mare din metal argintiu cu un vultur în relief imprimat pe carcasă. Avusesem în posesie sute de obiecte, unele foarte scumpe care îmi uşurau viaţa dar le pierdusem pe toate, însă de acesta mă ataşasem fiindcă era cel mai de preţ, el însemna căldură, hrană, lumină şi armă împotriva pericolelor necunoscute. Chiar dacă gazul din interior se evaporase de mult scînteile mă ajutau să aprind focul. Ori de cîte ori îmi aminteam cum ajunsese vulturul scăpărător în mîinile mele mă năpădea ruşinea. Mă aşezasem împreună cu Ramsten lîngă bărbatul acela prăbuşit lîngă rambleul căii ferate şi aşteptasem să-şi dea duhul. Crezusem amîndoi că era mort dar cînd ne-am apropiat băgasem de seamă că pieptul i se ridica şi cobora încet.
,, Cine eşti?” îl întrebasem aplecîndu-mă peste trupul lui. Era înţolit într-o haină nou-nouţă bine croită pe măsura lui dintr-o stofă frumoasă şi se holba în gol spre mine. După aspectul pielii, mîinilor şi al părului nu părea să aibe mai mult de 30-35 de ani. Nu mi-a răspuns, bolborosea ceva înfundat şi după o oră a început să horcăie. A ţinut-o aşa pînă cînd s-a întunecat, iar eu mă aplecam din cînd în cînd peste el să văd dacă mai răsufla.
,, Lasă-mă să-l strîng de beregată, nu vezi că se chinuie să moară şi nu poate?!” m-a rugat Ramsten încordîndu-şi pumnii uriaşi.
,, Nu, am şoptit, nu poţi face asta, e împotriva legilor!”
,, Care legi, s-a dus dracului tot sistemul! Cine să te pedeapsească pentru asta, cînd nu mai există poliţie, judecători, tribunale?”
,, Îţi dau eu trei legi noi: nu poţi buzunări un muribund, nu poţi curma viaţa cuiva fără motiv, eşti obligat să-i îngropi pe cei care mor în preajma ta!”
A murit spre dimineaţă şi după ce m-am convins că i se opriseră inima şi răsuflarea am . În buzunare am găsit un portmoneu plin cu bani, buni de aprins focul şi o fotografie mică în care mortul apărea lîngă o femeie tînără şi un copil cam de vîrsta lui Rafael. Zîmbeau trist spre cameră, de parcă ar fi ştiut că se vor despărţi definitiv. Obiectele cele mai de preţ au fost bricheta şi o unghieră. L-am vîrît chiar acolo sub o grămadă de pietre, cu fotografia între mîinile încrucişate.
Rachel a scos dintr-o strachină doi-trei pumni de făină, de fapt o pulbere obţinută boabe de grîu sălbatic şi multă scoarţă de copac pisate împreună, a adăugat puţină grăsime şi a început să frămînte un aluat. Cînd s-a învîrtoşat destul a rupt bucăţele rotunde din cocă şi le-a aşezat în spuza încinsă.Turtele alea tari şi cu gust de rumeguş nu erau prea gustoase dar ţineau de foame cînd n-aveam altceva de halit. În primăvara care trecuse reuşisem să scotocim vizuinile şi să vînăm şoareci de cîmp. Ramsten meşterise din sîrmă capcane  dar şobolanii care foşgăiau printre ruine şi-n tuburile de canalizare erau prea deştepţi să cadă în cursă. Ne obişnuiesem să mîncăm orice, chiar şi gîngănii, furnici, gîndaci şi lăcuste prăjite, aveau un gust scîrbos, de arahide arse peste care ai turnat nişte sos de friptură dar foarte hrănitoare. Căutam şerpi, şopîrle şi broaşte, mai ales ultimele ar fi trebuit să mişune cu duiumul prin bălţi, dar nu zărisem picior de broască, o haleală care în restaurantele italienilor şi franţujilor era socotită o delicatesă.
După ce am isprăvit de ronţăit turtele am băut cu rîndul cîte o înghiţitură din bidonul cu apă curată şi ne-am tolănit în jurul focului. Rafael s-a cuibărit lîngă pieptul meu şi m-a rugat:
,, Povesteşte-mi o întîmplare din vremurile cînd eu nu eram născut!”
Femeia sforăia încet ca o dihanie inofensivă dar Ramsten a ridicat capul, aşteptînd şi el,  copil mare, o poveste. Nu prea aveam chef de aşa ceva, mai mult, citisem undeva că nu există porcărie mai mare decît atunci cînd, aflat la anaghie îţi aduci aminte de bucuriile trecutului, aşa că le-am servit o istorie urîtă începînd aşa: ,, Nu mergeau toate lucrurile paşnic şi frumos…uite, de pildă, existau în lumea aia tot felul de arme periculoase, unele în stare să radă de pe faţa pămîntului oraşe cu milioane de locuitori şi destui nebuni în stare să le folosească în numele celor care, minţeau ei, erau puşi să-i păzească…” Rafael m-a întrerupt, foindu-se nerăbdător:,, şi tu, tată, le-ai luat armele şi i-ai închis într-un loc unde nu mai puteau să-şi facă mendrele, nu-i aşa?!”
În momentul acela, cînd eu căutam în minte ceva isteţ, a apărut cîinele, niciunul dintre noi n-a observat cum s-a furişat tăcut pînă-n preajma văgăunii. Copilul l-a zărit primul şi a sărit în picioare strigînd: ,, uite, un animal mare!” Atunci l-am văzut şi noi, crezînd că era un lup sau un şacal, dar nu,  era un cîine mare, cu blana de culoarea scorţişoarei, cu botul şi urechile ascuţite. S-a oprit la zece-doisprezece metri de gura adăpostului şi ne-a privit. Am întins încet mîna spre lance dar Rafael mi-a luat-o înainte. S-a ridicat şi s-a îndreptat repede spre animal întinzîndu-i rămăşiţa unei turte. I-am strigat surprins:
,, Nu te mişca, dacă nu-l provoci nu te atacă!”
Cîinele a mirosit turta dar n-a hăpăit-o, probabil nu i se părea comestibilă, lăsîndu-l în schimb să-şi treacă mîinile mici prin blana de pe spinare.
,, Tati, putem să-l luăm cu noi?” m-a întrebat copilul.
Nu am ştiu ce să-i răspund, nu avusesem niciodată un cîine, prezenţa lui mă neliniştea şi-în timp ce eu şovăiam s-a apropiat de cîine Ramsten dar animalul, după ce l-a aţintit cu privirea cîteva secunde, s-a făcut nevăzut dispărînd în întuneric.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s