Lui Ramsten nu-i venea să creadă şi m-a contrazis bombănind:
,, Nu, nu-i o iluzie, l-am ţinut în mînă, aţi văzut şi voi, era un peşte îngheţat, o bucată mare de carne învelită în ţiplă numai bună de mîncat! Şi-apoi restul, clădirea asta, rafturile, liftul, luminile toate…cum să fie o iluzie?”
,, Clădirea, lumina electrică orbitoare, rafturile cu mîncare, peştele tău unde-s acum?”
,, Habar n-am, să ne spui tu, că de aia ne-ai cărat aici? Eşti conducătorul nostru şi ar fi bine să ne explici!”
Mi s-a făcut milă de el, în ciuda staturii de uriaş avea o minte de copil:
,, N-o să păţim nimic dacă rămînem împreună şi nu le permitem să ne păcălească minţile!”
Rafael, s-a lipit de genunchii mei şi a şoptit tremurînd:
,, Tăticule, mie nu-mi place locul ăsta, ne putem întoarce acasă?”
,, Deocamdată înnoptăm aici, pe urmă cînd se face ziuă vom vedea ce-i de făcut!”
L-am împins încetişor înspre braţele Rachelei:
,, Stai liniştit, …important este să nu-ţi fie frică? Îmi promiţi că n-o să-ţi fie frică?”
Am dat încă odată ocol încăperii, căutînd ceva de care să-mi agăţ gîndurile, dar n-am găsit nimic, nici o bucăţică de lemn, un cui, o scrijelitură în relief, doar pereţii goi, reci şi zgrunţuroşi din beton. Aşa începuse şi catastrofa care schimbase vieţile a milioane de oameni. Întîi, ne-au strecurat în suflete frica, sub toate formele ei: teama de necunoscut, panica animalică, nemiloasă că vom pieri toti a doua zi, toate spaimele ancestrale legate de foamete, epidemii şi războaie catastrofale ne-au paralizat mintea, iar în momentele următoare au lovit: ne-au luat pe rînd combustibilul, electricitatea, lumina, apa, hrana, speranţa, ultimele licăriri de umanitate dintr-un corp terorizat de frică s-au stins. De atunci m-am luptat cu ea din toate puterile, fiindcă e un inamic perfid, mereu în aşteptare, gata să te surprindă cînd te-aştepţi mai puţin.
Ramsten mi-a întrerupt gîndurile atingîndu-mi umărul şi şoptind:
,, Eu am să mă strecor spre ieşire iar voi veniţi repede pe urmele mele. Cînd am să văd ceva viu, care se mişcă, am să-l lovesc din toate puterile…ce zici?”
I-am arătat puţul întunecos şi strîmt care se căsca dincolo de pragul camerei.
,, Şi cum o să cobori, aştepţi să-ţi crească o pereche de aripi?”
Ne-am aşezat pe duşumea de o parte şi de alta a găurii, rezemîndu-ne spinarea de pereţii reci. Copilul adormise în braţele femeii, iar ea imobilă, cu pleoapele închise, de abia îi puteam zări chipul în mormanul de cîrpe în care se învelise părea că picoteşte de-asemenea. Asta m-a liniştit puţin şi m-am gîndit că spre ziuă voi cerceta gura puţului căutînd o cale să ieşim din încurcătură. Poate vom găsi nişte cabluri atîrnînd de-a lungul lui sau ne vom rupe în fîşii ţoalele ca să împletim o frînghie.
,, În urmă cu ceva timp aveam cîte femei vroiam eu! a început să zică uriaşul. O dată am avut două în acelaşi timp. Una se îngrijea de mine, mă spăla şi mă hrănea, era o femeie deşteaptă şi foarte pricepută, cealaltă mă înveselea…ele ziceau că mă iubesc, fiecare în felul lor, iar eu le iubeam pe amîndouă fiindcă am un suflet larg. Nu zic, nici asta pe care o ai tu acum nu-i de lepădat, e taman ce-ţi trebuie în vremuri astea, dar n-ar fi rău să fie un pic mai veselă. De cînd v-am găsit nu am auzit-o niciodată rîzînd şi crede-mă, nu-s eu prea isteţ şi nici şcoală prea multă nu am dar rîsul îi tare important!”
Noaptea părea nesfîrşită, dar nu-mi era somn aşa că am intrat în păţania lui:
,, Sigur că e important…dar acu sunt tare curios cum s-a terminat…ai ieşit teafăr din povestea cu cele două femei?”
A început să chicotescă:
,, Păiii, pînă la urmă au aflat una de cealaltă şi n-a fost bine că s-a dus dracului toată liniştea. Fiecare dintre ele mă vroia numai şi numai pentru ea, deşi n-ar fi recunoscut în ruptul capului asta, ziceau că e bine să împarţi un bărbat, mai ales cînd e aşa de mare cum sunt eu. La început le-am crezut, dar cînd au început să mă iscodească în fiecare seară unde am fost, cu cine mi-am petrecut ziua şi ce am făcut cu cealaltă, mi-am zis: dă-o dracului de treabă, asta nu e iubire, e ură şi eu n-am chef să văd cum vă urîţi, aşa că-mi iau catrafusele şi plec, n-aveţi decît să vă descurcaţi singure de-acum încolo…treaba urîtă e că au început să-şi folosească armele cele mai redutabile pe care le are o femeie…ştii şi tu cum e…întîi li se dezleagă plînsul, le curg lacrimile şiroaie pe obraz, pe urmă încep să te ameninţe că-şi pun capăt zilelor, aşa că tot ce-ţi rămîne de făcut e să…”
Da, ştiam cum e, revedeam destul de des o scenă urîtă cu vesela răspîndită în cioburi prin bucătărie, cu aşternuturile din dormitor sfîşiate dar acum toate mi se păreau fleacuri, pe atunci aveam un frigider plin cu mîncare, curent electric, apă să mă spăl şi un pat în care să dorm.
Vocea lui groasă curgea monotonă şi tot mai înfundată pînă cînd am adormit şi eu. Nu ştiu cît am dormit dar m-am trezit tresărind şi am sărit în picioare speriat căutîndu-i în jurul meu. Erau acolo, treji, zîmbind toţi trei: copilul, femeia şi uriaşul cu minte de copil. Mă trezise lumina, una naturală, firavă dar plină de speranţe şi imediat am avut motive să ne bucurăm, fiindcă razele alea anemice se strecurau spre noi ca un rîu dinspre peretele opus puţului. M-am apropiat pipăindu-l precaut cu degetele şi mi-am dat seama că peretele era construit din aer, iar dincolo de el se întindea aceeaşi cîmpie mlăştinoasă pe care o străbătusem cu o zi înainte şi ne aflam în mijlocul unor ruine obişnuite.
,, S-a dus dracului iluzia, a strigat Ramsten, suntem liberi, putem să ne întoarcem acasă!”
Am păşit primul spre tăpşanul ticsit de buruieni înalte şi gunoaie, printre ochiurile de apă pe care pluteau pete uleioase, galbene şi vinete.
,, Da, ar fi bine să ne întoarcem!” l-am aprobat.
,, Ştii care e primul lucru pe care am să-l fac cînd ajungem acasă? Am să-mi fac o cazma şi m-apuc să sap o fîntînă. Dacă de mîncare adevărată nu putem face rost măcar apă curată s-avem de băut!”
N-am făcut nici zece paşi cînd, din stufăriş, a apărut iarăşi cîinele.
Cufărul cu povești 