Hotel California (1)

1.

Mi-am rezemat umerii de un perete, chiar sub tabla vopsită în alb pe care scria cu litere negre de o șchioapă „ f u m a t u l   s t r i c t    i n t e r z i s ” și mi-am aprins o țigară. Nu-mi stătea deloc în fire să fac așa ceva, respectam de obicei toate interdicțiile și anunțurile care interzic diferite lucruri, dar acum ignoram ce scria acolo și fumam cu poftă aruncînd vălătuci de fum spre tavanul sălii. O lumină gălbuie, difuză învăluia încăperea, iar pardoseaua din beton mozaicat se formase o grămăjoară de scrum și chiștoace ca și cum locul acela ar fi exercitat o atracție inexplicabilă asupra fumătorilor. Mă aflam în holul gării din Lugoj și pierdusem trenul. Clădirea era un patrulater masiv zugrăvit într-un crem spălăcit și un gri mohorît. Dădeai peste tot de asemenea hardughii disgrațioase, construite în anii 70’, toate numai unghiuri drepte și ziduri din prefabricate, cu geamuri și uși înalte din sticlă, căscate lugubru spre liniile de cale ferată. În colecția mea mea de ilustrate, aveam o vedere înfățișînd vechea gară ridicată de austro-ungari la începutul secolului. Deși era în nuanțe sepia iar cartonul pe care fusese imprimată se îngălbenise, arăta ca o machetă de turtă dulce glazurată, construită în stil neoclasic, cu acoperișul zvelt, în două ape, cu ancadramentele ferestrelor din stucatură albă și fațada din zidărie aparentă, cu un fronton de templu ionian deasupra peronului. Crezusem că aveam să o găsesc neschimbată sub trecerea vremii dar, bineînțeles, cînd am coborît cînd am coborît din tren am văzut că o dărîmaseră. Nici urmă de frontoane elegante, zidărie aparentă și ancadramente albe, trîntiseră în loc o monstruozitate din beton, fără niciun stil . Nu știu de ce speram mereu că toate clădirile vechi și frumoase trebuiau să rămînă neclintite peste ani, iar suflul progresului să le ocolească cu îngăduință. Mi-am amintit atunci de altă întîmplare. Căutam locuința unui coleg de facultate care locuia în gazdă și am nimerit pe o străduță liniștită cu case fără etaj din perioada interbelică. Ramurile castanilor atingeau zidurile vopsite în culori pastelate, ferestrele în două canaturi aveau storuri venețiene, iar acoperișurile înalte din olane faianțate se bolteau protectoare peste fațade. Din păcate mai toate erau nelocuite și înăuntru se instalase mucegaiul și ruina. ,, Cît de protejat trebuia să te simți locuind pe vremuri într-o casă ca asta” mi-am spus dar m-am înșelat. Colegul meu locuia într-un bloc nou, de patru etaje cu pereți din beton cenușiu înfipt între fațadele altădată elegante ca un furuncul în carnea unui corp zvelt. M-a cuprins un sentiment de revoltă inutilă și l-am întrebat: „ Cum naiba poți trăi aici, în locul ăsta înghesuit, fără aer și perspectivă?” N-a înțeles nimic, pentru el locuința era în regulă, avea tot confortul, baie, încălzire centrală și un balcon de unde se putea holba în curțile năpădite de buruieni și gunoaie, ce altă perspectivă să-și dorească. Mă întrebam adesea dacă nu cumva eu eram cel anormal din moment ce ceilalți  treceau indiferenți la urîțenia noilor edificii, ridicate în grabă, fără niciun plan și doar eu sufeream de o sensibilitate exagerată legată de ziduri, calcane și fațade?

Am lăsat deoparte gîndurile despre case schilodite și m-am îndreptat spre biroul de informații. Dincolo de geamul din sticlă groasă mînjit de amprentele zecilor de palme, o femeie între două vîrste, cu fața și trupul deformat de grăsime, tricota ceva din lînă roșie, un fular sau mîneca unui pulover. Am întrebat-o cînd sosește următorul tren spre Făget și m-a privit peste ochelari mormăind pe un ton plictisit : ,,acceleratul două sute treizeci și șapte, la șapte cincizeci și cinci la linia unu peron.” Am privit spre ceasul cît roata unui camion atîrnat deasupra intrării și-am oftat, aveam de așteptat încă cincizeci de minute. Neștiind cum să le fac să treacă mai repede, nu-mi luasem în servietă nimic de citit, iar chioșcul de ziare era închis, m-am învîrtit o vreme prin holul larg tîrșîindu-mi pașii pe dreptunghiul de pardosea de ciment în mozaic într-un opt nesfîrșit. Îmi amintisem de un joc stupid din copilărie în care era desemnat cîștigător cel care amețea ultimul. Grasa de la ghișeu m-a contemplat un minut-două, apoi a lăsat din mînă acele de croșetat și mi-a strigat prin orificiul geamului: „ dacă aveți bilet de clasa a doua mergeți în sala de așteptare de clasa a doua!” N-am înțeles de ce o deranja că stăteam acolo, nu încurcam pe nimeni. În tot holul nu se aflau decît doi ceferiști care moțăiau așezați pe platforma unui cărucior de transportat coletele, dar i-am făcut pe plac. Sala de așteptare cu băncile ei din scînduri ondulate era goală. O femeie în vîrstă, îmbrăcată într-un halat din doc albastru trecea o mătură peste podelele năclăite de noroi iscînd norișori de praf. Și-a înălțat fața pămîntie spre mine și a mormăit: ,,e-nchis pentru curățenie, nu vedeți?” Oricum, înăuntru duhnea insuportabil a urină și a crezol așa că am ieșit și am început să mă plimb pe peron.

Era octombrie, de abia se luminase de ziuă și ploua, cum se întîmplă deseori la începutul toamnei, cu stropi mărunți și reci. Cerul se boltea sub o pătură de nori groși, cenușii iar pămîntul era atît de îmbibat de apă încît aveam senzația că ploaia se unea cu aburii umezi care se ridicau din sol. Colinele din depărtare, siluetele stîlpilor de înaltă tensiune, a macazurilor și a vagoanelor trase la triaj se desenau neclare prin pîclă. Încercam să găsesc ceva frumos în acel peisaj, niște detalii interesante, ca dintr-un tablou cu aburi și locomotive pictat de Monet sau dintr-o gravură în linii delicate semnată de Hokusai dar nu reușeam, dinaintea mea se afla, pur și simplu, o priveliște feroviară urîtă și deprimantă. Mi-am aprins o țigară și am încercat să-mi imaginez că mă aflu într-o călătorie de plăcere, că nu trebuie să respect niciun orar, că aș putea să urc în primul tren care sosea și să mă îndrept spre orice direcție aș fi avut chef, dar iluzia n-a funcționat nici măcar un minut din cele cincizeci. Țigara s-a stins din cauza umezelii, iar cînd am dat să o reaprind am observat la celălalt capăt al peronului o siluetă feminină. Purtaun pardesiu demodat, croit dintr-o stofă groasă, cenușie, cu guler mare și strîns cu un cordon în jurul taliei. Nu-i vedeam fața ascunsă în penumbră, doar capul acoperit de un batic bleumarin cu buline mărunte, albe. Nu avea niciun bagaj decît o poșetă mare din vinilin atîrnată pe umăr și părea o navetistă ieșită din schimb sau o gospodină între două vîrste care aștepta sosirea unei rude sau cunoștințe de la țară. De obicei, nu intru în vorbă cu persoane necunoscute, dar ceva din atmosfera apăsătoare din jur, intrigat poate de silueta ei nedefinită și hainele demodate pe care le purta sau simplul fapt că n-aveam cu ce să-mi ocup minutele care se scurgeau leneș, m-au îndemnat să fac cîțiva pași în direcția ei.

– Ce vreme oribilă, nici nu-ți vine să ieși din casă! am spus pe un ton neutru.

Femeia a întors încet capul și am observat că era mai tînără decît mă așteptam, nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. Și-a strîns gulerul lodenului în jurul gîtului și a înclinat capul fără să scoată o vorbă.

– Cred, totuși, că după-amiază se va opri ploaia și va ieși soarele!

Vocea mea suna degajată, veselă de parcă eram angajat să fac previziuni meteorologice. Era un început prost, nu am avut niciodată abilitatea să abordez fetele și femeile, nu am știut să mă fac plăcut sau interesant și nu m-aș fi mirat dacă mi-ar fi întors spatele, așa că am fost surprins auzind-o:

– Da, s-ar putea ca după amiază să se arate soarele!

– Ești de aici, din Lugoj sau numai în trecere?

Nu știu ce-mi venise să-i pun întrebarea asta, dar a fost clar că nu i-a convenit. A tresărit ca străbătută de un impuls electric pipăindu-și cu un gest nervos poșeta și m-a privit speriată. Avea o față bine proporționată dar foarte palidă, cu buzele mici și roșii, sprîncenele dese, frumos desenate într-un arc dublu deasupra orbitelor, dar ceea ce m-a surprins a fost expresia ochilor ei. M-a contemplat ca și cum îndărătul pupilelor întunecate s-ar fi aflat un ecran prin care nu trecea nimic, apoi și-a desfăcut nodul baticului, iar părul castaniu, des și mătăsos i s-a revărsat de sub țesătura cu buline, dincolo de umeri. Mi-am imaginat-o dinaintea unei oglinzi, îmbrăcată într-o cămașă de noapte vaporoasă, trecîndu-și o perie prin păr, cu mișcări repetate, de treizeci și trei ori în jos, de treizeci și trei de ori în sus și toată imaginea aceea se contura atît de viu și precis încît mi s-a făcut jenă. Stînjenit, mi-am fixat privirea peste umărul de care atîrna poșeta aceea dizgrațioasă, în depărtare, unde pîlpîia ochiul roșu-incandescent al unui semafor.

– N-am vrut să te sperii, dar am pierdut trenul și nu prea am cu cine schimba o vorbă în toată gara!

– Nu m-ai speriat deloc. A arătat spre vălătucii de ceață care se ridicau pe dealuri deasupra lizierei desfrunzite: uneori, mai ales dimineața devreme, înainte de răsărit, mă simt ca învăluită într-un balot de vată, sunetele ajung cu greutate la mine!

– Da, mi se întîmplă și mie, n-am fost niciodată un tip matinal!

– De fapt, îmi plac diminețile și mă gîndeam ce minunat ar fi ca anotimpurile să nu se succeadă atît de repede. Adică, să fie vară un an întreg, de ce nu chiar doi sau trei, iar cînd ne-am săturat de căldură și vreme însorită să vină iarna!

Am scos pachetul de țigări și am întrebat-o:

– Dar ce s-ar întîmpla cu copacii, cu recoltele, cu oile, vacile, urșii, veverițele, căprioarele și toate animalele care hibernează, ele ce ar face?

A schițat un zîmbet firav, mai tîrziu am observat că era mai curînd un tic care îi strîmba asimetric buzele subțiri.

– Ești cumva agronom sau inginer zootehnist?

– Nu, am terminat chimia și predau la o școală generală.

– Cred că e foarte pasionant să împărtășești din cunoștințele tale unor minți tinere!

– Mai degrabă plictisitor, mințile lor tinere sunt interesate de altele, am spus și am reluat discuția despre anotimpuri.

– E simplu, copacii nu și-ar mai pierde frunzele și ar face fructe doi-trei ani la rînd, grîul ar fi secerat de trei ori pe an, iar animalele ar fi fericite să scape de grija iernii. A arătat cu timiditate spre pachetul de țigări pe care-l țineam în palmă:

– Poți să-mi dai, te rog, și mie una?

– Scuză-mă, am spus întinzîndu-i pachetul, nu știam că fumezi!

A apucat o țigară și a apropiat-o cu stîngăcie de flacăra chibritului pe care-l scăpărasem, dar chibritul s-a stins. Atunci mi-am aprins eu o țigară și am apropiat capătul cu jar de țigara dintre buzele ei. A tușit în timp ce inspira fumul și un fuior delicat de fum i s-a ridicat deasupra frunții.

– N-am fumat niciodată, asta e prima țigară pe care o fumez, dar mi-am zis că odată și-odată tot trebuie să încerc ca să-nțeleg de ce fumează unii!

– Să nu-ți faci un obicei. Eu fumez de zece ani și nu știu ce să fac ca să mă las de fumat! Probabil că n-am pic de voință, fiiindcă toți cei care s-au lăsat îmi spun ,, nu e niciun secret, îți trebuie puțină voință!

Vocea ei a sunat veselă și puțin disprețuitoare din cauza țigării pe care o ținea strîmb între buze:

– Ooo, ba da, am să intru în prima tutungerie și am să-mi cumpăr zece pachete de țigări, dar am să fumez numai în diminețile ploioase, cînd aștept trenul!

Am făcut cîțiva pași de-a lungul șinelor ude. Din profil, fața ei încadrată de părul lung, castaniu, cu picurii de ploaie sclipind ca un halou în jurul capului, părea atît de fragilă încît aveam senzația că, dacă aș atinge-o, s-ar risipi ca turnulețele unui castel de nisip uscat în bătaia soarelui. La un moment dat s-a poticnit de una din dalele peronului și m-a prins de braț. Am fost surprins de căldura care mi-a străbătut mîneca hanoracului atingîndu-mi pielea. Dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de disperare. Îmi plăcea conversația ei și felul în care glumea și m-am întrebat dacă am să o revăd vreodată, nu aflasem mare lucru despre ea, nu-i aflasem nici numele, măcar. M-am oprit privind cum se chinuie să tragă din țigara umezită.

– Cred că s-a stins, vrei alta?

– Nu, mulțumesc, mi-a ajuns. A aruncat chiștocul stins între șine: numele meu e Milena.

– E un nume rar, nu cred că l-am mai auzit undeva, am spus surprins de parcă-mi citise gîndurile.

– Da, poate. Știi, maică-mea era moartă după cărțile lui Ionel Teodoreanu, iar cu o lună înainte de a mă naște eu tocmai cumpărase Turnul Milenei. Cred că de-a lungul timpului l-a citit de o sută de ori, coperta i se ferfenițise că de abia se mai țineau laolaltă, iar paginile se pătaseră, toate, de grăsime, fiindcă citea în bucătărie, în timp ce tăia ceapa și făcea prăjelile pentru prînz și n-am aflat niciodată dacă lăcrima din cauza cepei sau a romanului pe care îl răsfoia.

Mi-am pronunțat și eu numele, de care nu fusesem niciodată încîntat:

– Teodor…prietenii și cunoștințele îmi spun Doru.

– Prefer Teodor, e un nume serios, potrivit unui profesor de chimie.

– Sunt cel mai tînăr din școală, nu prea mă ia nimeni din sala profesorală în serios!

– Pun pariu că elevii tăi te adoră, deși pari cam sever, iar ei nu înțeleg că de fapt le vrei binele cînd îi obligi să învețe toate formulele alea chimice complicate!

Am atins fermoarul servietei în care zăceau extemporalele corectate și am rîs:

– Da, sunt cam sever cu ei, le dau multe lucrări de control, dar uneori, în recreații sau după ore pînă-mi vine trenul joc fotbal cu ei și de fiecare dată se ceartă minute în șir cînd e vorba să aleg în care dintre echipe vreau să joc. Nu prea mă pricep eu la fotbal, dar ei sunt grozav de încîntați cînd o fac.

Undeva în spatele depoului s-au auzit scîrțîind roți metalice și o locomotivă pentru manevre, scundă și albastră s-a urnit duduind și împrăștiind un miros aspru de motorină. Milena a privit încruntată în direcția șinelor.

– Am un frate, mai mic decît mine cu trei ani, a jucat fotbal la o echipă de juniori. Avea talent, ziceau antrenorii și a jucat destul de bine pînă cînd a început să aibe probleme cu genunchiul drept. S-a accidentat la un meci de etapă și ar fi trebuit să se opereze imediat de menisc, însă el a tot amînat, lună de lună pînă cînd l-au dat afară din echipă. Acum l-au luat în armată e plecat de trei luni, nu mai știu nimic de el, n-am primit nicio scrisoare, dar sper că o duce bine în cazarmă și că nu-l doare prea rău genunchiul. E ciudat, dacă ne-ai vedea împreună nici n-ai spune că suntem frați. El e scund, dar bine legat, cu părul blond, ochii verzi și cu un semn din naștere în formă de trifoi pe obraz, destul de vizibil și urît, iar asta îl face să fie foarte complexat cu fetele. A avut o iubită pe vremea cînd juca fotbal și era un fel de vedetă în cercul lor de prieteni, dar ea l-a părăsit cînd a fost scos din echipă, ceea ce m-a făcut să cred că era o ființă superficială care nu-i merita afecțiunea. Am încercat să-l fac să renunțe la ideea asta, că una din fetele din jur va trece peste defectele acelea minore, pata de pe obraz și șchiopătatul, că nu e însemnat de ghinion și că va avea parte de dragoste tot restul vieții dar el era foarte încăpățînat, nu vroia să mă asculte. Nu e băiat rău, dar cîteodată se îmbată și devine violent, trîntește ușile, mobila, sparge farfuriile, iar într-o seară cînd a băut peste măsură a făcut țăndări ușa de la intrare fiindcă i se blocase cheia în yală. Nu-mi place să-l văd că suferă, am crescut singuri, am avut grijă mereu unul de celălalt, taică-meu a plecat de acasă pe cînd el avea doi ani, iar maică-mea muncea mereu în tura de noapte ca să aducă un ban în plus, dar nu mă plîng e bine să ai un frate și să știi că există în viața ta cineva care înseamnă enorm de mult pentru tine.

O ascultam cu atenție, cuvintele pe care le pronunța curgeau năvalnic, rostgolindu-i-se într-un șuvoi continuu, parcă le vedeam croindu-și drum pe sub pielea subțire a gîtului spre buze și m-a cuprins un sentiment de vinovăție la gîndul că eram singur la părinți și fusesem pînă atunci incredibil de norocos și de superficial.

– Eu nu am frați, numai o droaie de verișori, toți mai mici decît mine. Mă gîndesc uneori că e mai bine, sau dacă nu mai bine măcar mai comod fiindcă nu trebuie să împarți tot: aerul, camera, jucăriile, cărțile, mîncarea, hainele și grijile zilnice.

Precizarea asta fără rost a cufundat-o în tăcere. Tocmai vroiam să o întreb dacă remarca mea o supărase cînd, deodată în jurul nostru gara a început să se anime. Mi-am amintit brusc că trebuie să prind un tren și să ajung la școală și ne-am îndreptat spre hol. În dreptul casei de bilete se postaseră cinci-șase călători, cei doi ceferiști pe care îi văzusem dormitînd pe platforma căruciorului de bagaje stivuiau lăzi și colete, femeia grasă de la ghișeul de informații lăsase tricotatul și se certa cu altă funcționară, pînă și becurile de neon se aprinseră toate învăluind zidurile într-o lumină tăioasă.

În hol a pătruns un băiat slăbănog, de cel mult zece ani, cu fața brunetă, scofîlcită și udă de ploaie. Ținea în mînă un coș împletit din nuiele, acoperit cu o bucată de pînză mototolită

– Domnu’, cumpără-i domnișoarei un buchet, că nu-i scump, doi lei pentru matale ! a spus el cu o voce răgușită dezvelind coșul și arătîndu-ne un morman de brîndușe de toamnă, cu corolele de un violet decolorat.

M-am scotocit în buzunare și am scos o hîrtie de zece lei dar Milena m-a prins de braț.

– Nu, lasă, te rog, s-ar ofili pînă ajung eu acasă, sunt atît de gingașe!

Puștiul a protestat cu o lucire indignată în ochi:

– Nu se ofilesc, domnișoară, că-s proaspete, le-am cules aseară din pădure, trebe numa’ să le pui în apă rece c-o juma de aspirină !

Am ales cel mai mare buchețel din coș, iar micul florar a înșfăcat bancnota și și-a frecat-o de frunte, apoi fiindcă nu avea să-mi dea rest s-a strecurat printre călători la casa de bilete ca să mi-o schimbe. I-am întins mănunchiul de brîndușe și ea l-a dus la nas, inspirînd lung.

– Nu au miros, am spus, așa-s brîndușele de toamnă !

– Ba da, au miros de apă și de iarbă vie cu rădăcinile bine înfipte în pămînt!

Am avut senzația că cele cincizeci de minute trecuseră fulgerător și i-am privit din nou fața albă, buzele subțiri schițînd un zîmbet timid, pleoapele încercănate cu pupilele ca niște paravanele impenetrabile îndărătul lor și mi-am dat seama că e foarte mioapă. În clipa următoare am auzit-o șoptind :

–Teodor, mai am o rugăminte. Mi-am spart ochelarii și nu văd să citesc cifrele de pe tabla aia cu plecări-sosiri. Îmi spui, te rog, la ce oră am tren spre Timișoara?!

Trenul ei pleca peste un sfert de oră, iar acceleratul pe care trebuia să-l iau se apropia scîșnind din frîne de linia întîi și m-am trezit vorbindu-i în șoaptă cu o fervoare neașteptată pentru mine :

– Crezi că ne putem întîlni la sfîrșitul săptămînii ? Mi-ar face mare plăcere să mai stăm de vorbă. Spune-mi cum să dau de tine, Milena, lasă-mi un număr de telefon sau adresa ta!

A zîmbit mîngîind corolele brîndușelor cu vîrful degetelor. Avea mîini lungi, subțiri cu degete surprinzător de puternice.

– Am să te aștept sîmbăta viitoare, tot aici. Pînă atunci nu am timp, lucrez în tura de noapte la sanatoriul din oraș, dar am să te aștept la aceeași oră, pe peron. Dacă pierzi primul tren vom avea timp să discutăm în liniște. Mi-am făcut loc printre călătorii care năvăleau spre hol și m-am îndreptat cam dezamăgit spre tren. În timp ce urcam am auzit-o strigîndu-mi numele. M-am întors pe scară și am văzut-o pășind grăbită spre mine. Și-a desfăcut baticul și mi l-a întins:

– Puneți-l la gît, ești cam subțire îmbrăcat și aerul e umed și rece. Poți să te alegi cu o laringită acută și atunci cum ai să le explici copiilor formulele alea complicate?

Am luat năframa aceea demodată, bleumarin cu buline albe și mi-am înfășurat-o în jurul gîtului. Trenul s-a pus în mișcare și am strigat ca să mă fac auzit în zgomotul din jur:

– Ești sigură că ne vom vedea sîmbătă?

A zîmbit și și-a fluturat mîna albă ca pe o batistă:

– Da, sunt sigură. Știam că ne vom întîlni azi și sunt sigură că ne vom întîlni și sîmbăta viitoare!

Ultimele ei cuvinte m-au intrigat. De unde naiba știa că ne vom întîlni, cînd în urmă cu o oră habar nu avea că exist? Sau poate n-am înțeles eu exact ce vroise să spună și mă cunoștea mai demult iar eu nu o recunoscusem ? Au început să-mi treacă pe ecranul minții fețele tuturor femeilor și fetelor pe care le cunoșteam dar n-am găsit niciuna care să-i semene. Mi-am aprins o țigară și rămas pe culoar, în dreptul unui geam deschis, pînă cînd conductorul trenului a ajuns în dreptul meu. L-am întrebat dacă trenul acela oprește în halta Brănești.

„ Nu oprește domle, e accelerat cine te-a informat că oprește în toate hălțile? Stă un minut jumate la semafor, dacă e roșu ai noroc și poți să cobori !”

Am avut noroc. Peste douăzeci de minute, trenul a oprit în dreptul semaforului și am coborît repede. Imediat după ce tălpile mele au atins prundișul terasamentului locomotiva a țivlit scurt și s-a pus în mișcare. Am mers de-a lungul căii ferate pînă cînd am ajuns în dreptul unei din tablă ruginită, pe care se ghiceau greu literele H A L T  B R  N E S  I. Pe cadranul ceasului cu brățară metalică de la încheietură pîlpîiau cifrele 8 : 32. Îmi cumpărasem ceasul acela din piața de vechituri, unde pe lîngă tot felul de obiecte vechi și inutile expuse direct pe trotuar, se instalaseră bișnițarii care vindeau țigări, anticoncepționale, tricouri, casete muzicale și ceasuri digitale, aduse din Yugoslavia. Plătisem pe el jumătate din primul meu salariu și eram foarte mîndru că aveam la îndemînă un instrument atît de exact pentru măsurarea timpului, deși mai tîrziu, după ce bateria a început să se descarce nu mai indica nici ora, nici minutele cu exactitate. Am ocolit coșmelia unde se afla casa de bilete și biroul impiegatului, o clădire scundă din cărămidă roșie, cu geamurile și ușile vopsite într-un verde străpezit și-am luat-o spre sat pe o potecă lutoasă, mărginită de bălării și tufe uscate de soc pînă am ajuns la șosea. De fapt era un drum comunal cu asfaltul crăpat și plin de gropi, pe care circulau doar tractoarele, remorcile încărcate cu cereale și căruțele celor din sat. În dreptul primei case am cotit-o la dreapta, am trecut peste un șanț cu apă murdară pășind pe un tub din beton așternut ca o punte și mi-am continuat drumul de-a lungul unui zid înalt din plăci prefabricate vopsit într-un albastru decolorat. Zidul avea pe puțin cincizeci de metri și ori de cîte ori treceam prin dreptul lui un miros greu de grajd, amestecat cu izul grețos al borhotului de sfeclă cu care se hrăneau animalele îmi asalta nările. Mi-am tras peste nas baticul Milenei și n-am mai simțit duhoarea, țesătura cu buline mirosea a naftalină, un miros oricum mai agreabil. Cînd am ajuns în dreptul școlii l-am scos și l-am vîrît în servietă. În dreptul intrării am dat de Matei, profesorul de fizică, un bărbat solid, și chel, îmbrăcat mereu într-un sacou gri, fără nasturi și cu buzunarele lăbărțate.

– Ți-am ținut eu orele, i-am băgat pe ai tăi dintr-a șaptea cu ai mei !

– Mulțumesc, i-am spus și i-am întins pachetul de țigări, îți rămîn dator.

– Lasă, măi, că de aia suntem colegi. Dai și tu o votcă la chenzină.

A luat două țigări din pachet. Una și vîrît-o între buze, iar pe cealaltă după ureche între tufele rare de păr încărunțit. L-am lăsat să fumeze și m-am îndreptat spre cancelarie. Nu se afla nimeni acolo decît directorul, aplecat cu un creion în mînă peste un vraf de hîrtii. Arăta ciudat directorul, ca un intelectual bolșevic din filmele anilor cincizeci: o față aspră, vînătă sub perii bărbii foarte dese, ochelari cu ramă de plastic negru pe nas și părul tuns scurt la ceafă și la tîmple. Cînd a auzit ușa scîrțîind a întors capul și mi-a spus :

– Ce faci, tovarășe suplinitor, ai pierdut trenul ?

– Îmi pare sincer rău, am bîiguit, promit să nu se mai repete, dar n-a fost din vina mea, autobuzul cu care trebuia să ajung la gară…

M-a intrerupt în timp ce se scărpina în ureche cu vîrful creionului:

– Fii serios, domle, se poate întîmpla oricui să-ntîrzie…oameni suntem, ce dracu, nu roboți !

– Mulțumesc, chiar n-am să mai întîrzii niciodată !

– Astea-s fleacuri…Uite ce probleme am eu : trei geamuri sparte alaltăieri, pun eu odată și-odată mîna pe derbedeii care dau cu mingea-n ferestre după ore, lemne pentru la iarnă ioc, plus acoperișul spart de curge apa pe pèreți și s-au inundat două săli de clasă ! Nu știu ce să mai fac…Ar fi ceva plăci de azbociment la ferma zootehnică dar ăia nu vor să mi le dea, că cică-s pe gestiune! Dumneata ce ai face în locul meu ?

Nu știam dacă trebuia să-i răspund sau să o iau spre clasă cînd s-a auzit clopoțelul. L-am salutat și mi-am luat catalogul, dar cînd am dat să ies mi-a aruncat încă o întrebare :

– Auzi, Podeanu, taică-su îi brigadier la zootehnie, e la tine în clasă ?

– Da, e-n clasa mea, am spus nedumerit.

– Atunci am rezolvat-o. Îi zici că-l lași corijent pe derbedeul de fii-su dacă nu semnează un bon de magazine pentru cinci azbocimenturi!

– Nu e derbedeu, învață destul de bine, i-am dat nota opt la ultimul extemporal.

A mutat vîrful creionului în cealaltă ureche :

– Dom’ profesor, dumneata ești un tip inteligent și școlit nu un țăran prost, nu te preface că n-ai înțeles ! Uite cum facem : îi dai patru lui Podeanu, eu îl chem pe taică-su la școală și dacă obțin tablele alea de azbociment ca să repar acoperișul te scutesc să mergi în săptămîna de practică agricolă la cules de cucuruz. Stai acasă și dormi, îi studiezi pe Mendeleev și Lomonosov sau faci ce vrei!

I-am promis că așa voi face și am intrat în clasa celor dintr-a opta. Hărmălaia dinăuntru s-a potolit brusc și, în timp ce scaunele scîrțîiau împinse pe dușumele și ultimele vociferări se stingeau în aer, am trîntit catalogul pe catedră și am anunțat sec:

– Deschideți maculatoarele, astăzi vom vorbi despre reacția de neutralizare!

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Hotel California (1)&8221;

  1. scena întîlnirii de pe peron e luata dintr-o nuvela pe care am postat-o pe literatura de azi Nicodim si Neramzina. la faza cu amintirile nuș ce să zic, e bine nu e bine…și Murakami în Pădurea norvegiana atacă cu amintirile. merci de lecturare.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s