Hotel California (3)

3.

Vreme de două-trei luni după mutarea mea în casa galbenă nu prea m-a  interesat să aflu ceva despre ceilalți locatari. Mă trezeam devreme, înainte de ora șapte, mă spălam în baia mea multicoloră și de fiecare dată desenul abstract al cioburilor de faianță mi se părea nou, beam un ceai și plecam la facultate. Serile citeam sau ascultam muzica transmisă de un post belgrădean la un tranzistor cumpărat din piața de vechituri. Cînd mi-era foame, găteam pe blatul de lîngă chiuvetă unde instalasem o plită electrică cu două ochiuri. Inventam feluri ciudate de mîncare, fiindcă în magazinele alimentare nu se găsea prea mare lucru și mîncam ceea ce pregăteam chiar dacă avea un gust ciudat. Cînd mi se făcea somn, mă urcam în patul meu suspendat, și, înainte de a stinge veioza, admiram  pereții viu colorați. Pe cel opus ferestrei îl zugrăvisem într-un galben de neapole, destinat să capteze lumina naturală ceilalți în roșu stins pompeian.Înainte de a adormi, mă întrebam adesea dacă existența mea se va schimba în următorii doi-trei ani, dar lipsa unui răspuns nu mă neliniștea și-mi spuneam că dacă vor interveni lucruri și fapte neașteptate, le voi întîmpina fără să mă preocup dacă ele decurg sau nu după un plan dinainte stabilit.

Într-o luni, cînd mă întorceam acasă, am observat că în dreptul primei uși, îndată ce urcai scările spre coridorul deschis, a apărut o bucată din carton pe care scria :     R e p a r a ț i i   î n c ă l ț ă m i n t e . Literele mari, negre, erau trasate neglijent, puteai să-ți imaginezi mîna care înmuiase o pensulă în vopsea și le azvîrlise în grabă, ca și cum cel care le încondeiase o făcuse fără convingere doar ca să scape de o treabă plictisitoare. Ușa era mereu închisă, nu intra și nu ieșea nimeni de acolo, iar dinăuntru nu se auzeau bocăniturile și toate zgomotele specifice unui atelier de reparat pantofi, însă cînd treceai prin dreptul ușii te izbea un miros puternic de prenandez. Am ciocănit cu dosul degetelor în tăblie și am așteptat fiindcă în încăpere se auzeau pași și un hîrșîit continuu ca și cum cineva ar fi tîrît pe podele un obiect greu. Ușa s-a deschis tocmai cînd vroiam să plec și-n cadrul ei a apărut un bărbat tînăr, de statură medie, cu părul tuns scurt și o pereche de ochelari cu ramă din plastic negru pe șaua nasului. Purta un tricou alb cu sigla c.n.d.   p  e  a  c  e  și niște pantaloni din doc tot albi, nu tocmai curați.

,, De ce ai bătut, ce dorești?” m-a întrebat cu ostilitate încrucișîndu-și brațele musculoase.

„ Aș dori să-mi repar o pereche de pantofi!” i-am răspuns și nu mințeam, singura mea pereche comodă, pe care o purtam i se cam dezlipiseră marginile tălpilor.

„ Mai bine cumpără-ți alții noi!”

Am ridicat din umeri, răspunsul tipului m-a contrariat:

„ Nu prea găsesc numărul meu în comerț, port patruzeci și cinci la picior!”

A bîjbîit cîteva secunde înăuntru, apoi s-a întors și mi-a întins o coală mare de carton și un creion.

,, Desenează-ți pe asta conturul piciorului, și stîngul și dreptul, o să încerc să te-ajut cumva!”

,, Acum, aici?” l-am întrebat tot mai mirat.

„ Ai nevoie de o pereche de pantofi, nu? Ce mai aștepți?”

Îmboldit de nerăbdarea din vocea lui, m-am descălțat, mi-am scos șosetele și, rezemat de balustrada șubredă din lemn, mi-am așezat întîi talpa stîngă pe foaie. Am plimbat atent creionul în jurul labei într-un contur cît mai exact, apoi am procedat la fel cu celălalt picior. Nu mai făcusem așa ceva din copilărie cînd desenarea palmelor și tălpilor nu avea altă semnificație decît obținerea unei cópii realiste a unei părți a corpului. El mă urmărea pe deasupra ramei ochelarilor, iar cînd am terminat a examinat cu mare atenție foaia.

„ Da, ai un picior neobișnuit, a mormăit urmărind cu arătătorul liniile trasate, văd aici o mică anomalie, iar dreptul este mai lung, cu trei-patru milimetri, decît stîngul!”

Am ridicat din nou din umeri, ce vină aveam eu că un picior îmi crescuse mai lung decît celălalt. În scurtul interval cît îmi conturasem tălpile trăsesem cu ochiul spre interiorul încăperii și zărisem un vraf de cutii, suluri de hîrtie, pensule, bidoane din tablă și cîțiva saci din plastic plini cu ceva alb, var sau ipsos, nimic din ceea ce ar trebui să se găsească, de obicei, într-un atelier de încălțăminte. Mi-am tras șosetele, m-am încălțat fără să le mai leg șireturile și l-am întrebat:

” Cînd vor fi gata încălțările și cît vor costa?”

„ Depinde…mîine, poimîine, cel mai tîrziu la începutul săptămînii viitoare. Prețul ți-l spun atunci, probabil două-trei sute, maximum patru, depinde de material!”

I-am mulțumit, deși nu mi-era clar pentru ce trebuia s-o fac și am dat să plec, dar el a adăugat:

,, Cînd mai bați la ușă, fă-o clar, ca un semnal: să zicem de două ori scurt, o dată lung, altfel s-ar putea să nu-ți deschid. Dacă nu sunt acasă și-ți deschide o femeie spune-i că-l cauți pe Carol!”

,, Am înțeles, bat de două ori scurt și-o dată lung și-ntreb de Carol!”

A schițat un gest scurt, de salut și a închis repede ușa. Toată întîmplarea mi s-a părut bizară, dar din moment ce nu-mi ceruse niciun ban, nu vedeam de ce nu aș fi avut încredere în vorbele lui. În general, oamenii îmi inspirau încredere atunci cînd nu divagau pe un subiect și nu făceau promisiuni deșarte, pe care era clar, de la bun începu,t că nu le pot îndeplini.

În capătul coridorului se afla o ușă cu glasvand din panouri colorate și un covoraș țesut din cîrpe în fața pragului. Dinăuntru răzbăteau mereu zgomote, voci înfundate și zgomot de veselă și cratițe lovite, ceea mă ducea gîndul că acolo locuia o familie numeroasă. Într-o dimineață cînd am dat să cobor scările am auzit un lătrat nervos, repetat și însoțit de scîncete canine. Ușa s-a întredeschis încet și-n prag a apărut o bătrînică scundă, cu părul cărunt și umflat într-o coafură demodată, toată numai cîrlionți și bucle mari. Purta un capot gros din molton în carouri galben-maronii și papuci de casă din același material

„ Bună dimineața!” am salutat-o grăbit, pe un ton indiferent.

Lîngă picioarele ei descărnate s-a ivit un pudel alb, tuns ca un leu și cu o fundă mare, din mătase roz legată la gît.

„ Stai frumos, Fify, ieșim imediat la plimbare”, a mormăit băbuța. A înălțat apoi capul și mi-a răspuns ,, bună dimineața, domnule… dar, să fiu sinceră pînă la capăt, nu mi se pare chiar bună… suflă vîntul rece și s-a făcut cam frig, nu vi se pare? Da, da, e o vreme perfidă, poți face un catar respirator cît ai zice pește”. Cățelul a lătrat de parcă mi-ar fi răspuns și el la salut.

Nu știu de ce, fiindcă nu-mi plac cîinii de apartament, m-am simțit obligat să adaug.

„ Frumos cățel, se vede de la o poștă că e bine îngrijit!”

,, Vaaai, domnule, se poate? Fify e fetiță, nu băiețel!”

M-am scuzat pentru confuzie și ea a început să turuie o droaie de fleacuri legate de vîrsta, alimentația și pedigree-ul cățelușei, ca și cum nici nu ar fi înregistrat vorbele mele. Fify, în schimb schelălaia de zor participînd jovială la conversație.

În curtea interioară se afla un copăcel sfrijit, plantat într-un patrulater de pămînt înconjurat de un gărduleț din sîrmă. Nu știu ce specie era, fiindcă nu avea decît cîteva frunze palide și nu făcea flori sau fructe, părea iremediabil ofilit, iar după întîlnirea cu bătrînica și javra ei împopoțonată mi-a trecut prin minte ideea că Fify se urina adesea la rădăcina lui, mai ales în zilele cînd stăpîna ei se temea de frig și guturai.

Carol s-a ivit la ușa mea într-o după-amiază de duminică, cu o cutie de carton în mîini. Am fost destul de uimit văzîndu-l, uitasem cu totul că promisese să-mi procure niște pantofi noi și l-am invitat să intre.

„ E mișto la tine, a spus aruncînd o privire circulară prin locuința mea. Sper că nu te deranjez, am venit să-ți aduc încălțările, te rog să-i probezi ca să știu dacă-ți vin bine!”

A desfăcut cutia și mi-a întins o pereche de mocasini ciudați, de culoarea blănii de șoarece, cu talpa groasă, din gumă și șireturi albe. I-am încălțat și am făcut cîțiva pași în timp ce el mă privea atent, ca un mecanic care urmărește funcționarea unui motor.

„ Sunt foarte comozi, n-am încălțat ceva mai comod de cînd mă știu!”

Nu mințeam, era într-adevăr o pereche de încălțări perfecte, nu-mi strîngeau degetele, iar branțul se îndoia elastic sub călcîi, ce mai!laba piciorului se simțea de minune în ele.

,, Cît mă costă?”

„ Pentru tine trei sute…dar să știi că nu e mult, tălpile sunt otter originale, iar pielea e de calitatea prima-ntîi, bine argăsită. Dacă nu-ți place culoarea, am o pereche și pe bleumarin, dar cred că nuanța asta te prinde cel mai bine!”

I-am întins trei bancnote de o sută:

„ Sunt perfecți, îmi place și culoarea, e rezistentă la noroi și la praf!”

Înainte de a veni el, mă apucasem să pregătesc pentru cină o salată de pește. În magazinele alimentare nu se găseau mezeluri și carne nici să dai cu tunul, doar conserve de pește și murături. Rețeta e foarte simplă, o știam de la Meda, căreia îi plăcea orice fel de pește. Se scurg bucățile de pește de uleiul în exces, se adaugă felii de ceapă, castraveți murați după gust și puțină maioneză; dacă nu-ți permiți să irosești uleiul și ouăle pentru o maioneză adaugi muștar, un gălbenuș fiert și două-trei linguri de iaurt. L-am invitat să să se așeze și să mîncăm împreună dar s-a scuzat că se grăbește:

„ Altădată, acum mă așteaptă prietena mea, mergem ascultăm muzici la niște amici care fac rost de discuri cu Miles Davies, Keith Jarret și Winton Marsalis. Îți place jazz-rock fusion?”

Habar nu aveam de davies, marsalis sau alții dar i-am spus că îmi place orice muzică care este aparte, sună original și melodios și nu e compusă exclusiv pentru bani. Răspunsul meu a părut să-l satisfacă:

„ Data viitoare poți să vii și tu…te inițiem noi, nicio problemă! Te luăm încet, cu abecedarul: Duke Elington, Thelonius Monk și Dizzie Gilespie!”

La insistențele mele a luat cîteva îmbucături din salata de pește.

„ E grozavă, cred că am să încerc și eu s-o fac, dacă nu-i prea complicat!”

Înainte de a pleca, m-a sfătuit:

„ Să ai grijă de papuci. Nu trebuie să-i dai cu cremă și să-i lustruiești, e suficient, cînd se murdăresc, să-i speli cu puțină apă călduță și săpun, iar dacă se udă de la ploaie să-i pui la uscat, cu niște ziare motolite înăuntru, undeva departe de o sursă puternică de căldură. Tălpile sunt din cauciuc natural, făcute să reziste zece ani și le-am lipit cu mîna mea. În fabrică fac economie de prenadez, dar eu nu m-am zgîrcit cu el cînd le-am lipit, așa că n-o să ai probleme!”

A avut dreptate. Port încălțările procurate de el de patru ani și înafară de faptul că marginile de cauciuc s-au îngălbenit, iar culoarea pielii s-a estompat, par aproape noi.

Între atelierul lui Carol și locuința mea se află încăperea renovată împreună cu Meda. Ușile duble, din stejar băițuit sunt mereu închise, n-am aflat, deocamdată, cine locuia acolo sau cu ce scop fusese pusă la punct.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s