Hotel California (4)

4.

Într-a doua sîmbătă din octombrie, așa cum îmi stabilisem, am reîntîlnit-o pe Milena. Am făcut ce-am făcut, se ascundea destulă premeditare în gesturile mele leneșe fiindcă nu mă grăbeam deloc, și am pierdut din nou primul tren de dimineață. Am coborît în Lugoj și m-am învîrtit cîteva minute pe peron. Plouase puțin noaptea precedentă, dar acum soarele strălucea cu putere, aerul se încălzise și în aer plutea un miros plăcut, amărui de frunze pîrlite. Pe cerul azuriu ca emailul unui vaze pluteau scame de norișori albicioși, atît de diafani încît aveai impresia că dacă i-ai fi putut atinge cu degetul le-ai fi simțit textura moale, pufoasă, de vată. Un bărbat burtos, de vreo cincizeci de ani, înțolit într-un veston bleumarin decolorat de atîta purtat, cu șapca uniformei de ceferist dată pe ceafă, se plimba printre linii purtînd un ciocan cu coadă lungă pe umăr. Se oprea în dreptul cîte unui vagon, se apleca gîfîind și lovea boghiurile cu ciocanul, dînd impresia că ascultă dangătul ascuțit al metalului ca un acordor de piane care ciupește coarda dezacordată. Cînd a ajuns în dreptul meu, mi-a aruncat o privire curioasă. Pe albul corneei, nas și obraji i se întindea o rețea fină de vinișoare sîngerii și a început să fredoneze răgușit: ,, petre-petre, ce ț-am zîs io, ție, că nu-i bună vremea dă beție…”

– Nu mă cheamă Petre! i-am spus.

– N-ai o țigară, măi, Petre?

Am scos pachetul pe jumătate plin din buzunarul hanoracului și i l-am întins. A luat una, a mirosit-o ca un cunoscător, și-a scos cascheta așezînd-o cu grijă pe fundul ei, apoi și-a îndesat-o la loc, pe cap.

–Duhănești țigări bune…așa și Petre-al meu, săracu’… Muieri tinere, chefuri pîn la ziuă cu beutură pe-alese și numa’ țigări scumpe… pînă a dat de dracu’!

– Și cum arăta ? l-am întrebat înveselit.

– Cine, Petre? Cam ca dumneata…înalt, subțirel și cu o uitătură de șmecher…altfel, băiat salon, cu carte multă, se îmbrăca în costume la comandă și nu puteai să-l încurci cu una cu două!

– Nu, dracul ăla pe care l-a întîlnit, cum arăta?

A lăsat barosul să se bălăngăne fără elan și s-a strîmbat a dezgust.

– Cum s-arate? Ca orice drac de muiere…ochii încondeiați, buzele boite, părul lung, fărbăluit și încrețit pe moațe, țîțele împinse țanțose înainte și bucile tari… crăpa pielea pe ea de sănătoasă ce era, ca pe-o iapă de soi. De cum a dat de Petre al meu i-a și pus căpăstrul, nu l-a slăbit o clipă din hățuri pînă cînd a luat-o. Au făcut cununie-n altar și nuntă mare, cu dar, c-am fost și eu, n-aș mai fi fost să-l văd cît îi de prost! O vreme mai treceam pe la ei, beam și noi o răchie-două ca bărbații și cînd ți-era lumea mai dragă, hop! și cucoana cu gura: „ iarăși bei, Petrică, c-așa-l alinta scîrba dracului, doar mi-ai promis că te lași de băut!” Io fierbem pe dinăuntru: ,, paștele mă-tii de muiere, ce treabă ai, bem banii tăi?”, dar nu ziceam nimic, că-l vedeam cum se gudură ca un cățel de pripas pe lîngp fustele ei: ,, numai un deț, mămico, că n-am poftă de mîncare” … și tot așa, pînă mă apucau pandaliile și plecam să mă fac criță singur, într-un birt…ce să-ți mai povestesc, după o vreme nici nu mai dădeam pe la ei, nici de sîntu Petru și Pavel nu-l mai vizitam, că mă durea inima să văd ce făcuse pațachina aia din el…îi luase mințile, zău, nu alta!

S-a auzit sirena unei locomotive îndepărtate și, parcă impulsionat de sunetul ascuțit, controlorul osiilor și-a aburcat ciocanul pe umeri și s-a urnit spre următoarea garnitură. Eram curios să aflu sfîrșitul povestirii și l-am întrebat:

– Și-n final, ce s-a ales de Petre, prietenul dumitale?

A scuipat lung pe dalele din beton pătate cu stropi grași, negri de vaselină.

– Ce să se aleagă? A murit, săracu’…atîta l-a sîcîit și l-a chinuit scorpia, pînă a dat ortu’ popii…acu o săptămînă s-a împlinit anu’ de cînd a dat în primire!

Am privit ornicul gării, ceasul meu de buzunar o luase razna, indicînd aiurea minutele. Trecuse un sfert de oră și Milena nu-și făcuse apariția. Am luat-o spre hol, l-am străbătut privind cu coada ochiului spre ghișeul de informații, unde o femeie grasă picotea cu acele de tricotat împlîntate într-un împletitură din lînă de un roșu-aprins și am ieșit din clădire. Mi-am aruncat o privire spre piațeta din fața gării, de parcă așteptam un răspuns de la rondoul cu alei de asfalt zgrunțuros, încadrate de cîteva tufe pipernicite de tuia. Era pustie, doar un măturător tuciuriu, îmbrăcat într-o salopetă de culoarea prazului ridica cu un tîrn din nuiele norișori de praf care se reașezau încet pe frunzele de un verde-cenușiu tern. Mi-am aprins o țigară și am fumat-o pe îndelete, întristat de gîndul că s-ar putea ca Milena să nu apară. Am consultat din nou ceasul din hol, limbile metalice indicau 7:35 și în momentul acela am auzit scrîșnetul unor pneuri grele pe asfalt. M-am întors și am zărit un camion lat, masiv, cu o prelată vopsit în kaki, cu motorul duduind și împrăștiind în aer un miros înnecăcios de motorină. Portiera din dreapta șoferului s-a deschis și Milena a sărit cu agilitate pe trotuar. A fluturat mîna spre cei dinăuntrul camionului, apoi a alergat spre mine. Purta de data asta o rochie lungă, cu volane, portocalie cu flori mari, cafenii și roșii dintr-un material diafan, sandale cu baretă și toc înalt și o eșarfă galben canar la gît. Părul lung, castaniu și bine periat îi lucea în lumina vie a dimineții. La vederea eșarfei mi-am amintit că uitasem să-i înapoiez baticul pe care mi-l înfășurase în jurul gîtului cu o săptămînă în urmă.

– Scuză-mă, dacă te-am făcut să aștepți, dar n-am prins niciun autobus spre gară…se pare că le-au scos pe toate de pe linie pentru economie de carburant!

– Nu-i nimic, i-am răspuns încruntat, bine că ai ajuns…păcat că pînă cînd vine acceleratul mai avem doar un sfert de oră!

M-a prins de braț și m-a ciupit ușor, zîmbind și fluturîndu-și genele încărcate de rimel.

– Ce contează, principalul este că am ajuns, nu? Te bucuri că mă vezi?

Normal că mă bucuram, deși o găseam schimbată. Între imaginea ei din dimineața aceea ploioasă, cu stofa pardesiului îmbibat de umezeală, cu aerul acela melancolic și profilul fragil, desenat cu tușe delicate pe pîcla cenușie și cea de acum, veselă și exuberantă în rochia aceea nepotrivită cu anotimpul mi se părea că se apăruse între ele o fisură care se tot lărgea.

– A fost o adevărată aventură, a început ea să turuie volubilă, să ajung. În primul rînd că am pierdut autobuzul de șapte, a plecat din fața mea și nimeni nu știa cînd va sosi următorul în stație. Ce era să fac? Am ieșit la autostop dar nu oprea nicio mașină pînă cînd a apărut camionul ăla militar și m-a luat. Foarte simpatic locotenentul, ca de altfel și ceilalți băieți din camion, mă tot întreba unde mă duc așa gătită dis-de-dimineață și dacă am un iubit!

Am tresărit, nu din cauza ultimului cuvînt ci a felului în care istorisea cu nonșalanță întreaga întîmplare.

– Nu ți-a fost teamă? am mîrîit.

– Teamă, de ce? Ce putea să mi se întîmple?

– Știu și eu? Să-ți facă propuneri deșucheate, obscene, să te hărțuiască, să te agreseze…

Rîsul ei mi-a sunat în urechi disprețuitor și m-a mîngîiat fugar pe tîmpla dinspre ea.

– Adică să mă violeze…ce orori îți trec și ție prin cap!

– Gîndește-te o clipă, tu, o femeie tînără într-un camion plin cu soldățoi neciopliți, plin de pofte carnale, imbecilizați de traiul în cazarmă!

– Îți spun că s-au purtat foarte frumos și cred că nu i-a trecut niciunuia prin cap să-mi facă vreun rău. Tot drumul au fost foarte drăguți cu mine, mai ales după ce le-am spus că am un frate de vîrsta lor care face armata departe de casă!

S-a răsucit pe tocuri ca să mă privească din față:

– Mai bine spune-mi ce ai făcut toată săptămîna în care nu ne-am văzut!

Am lăsat ochii în jos, remarcînd că una din baretele sandalelor se rupsese și fusese cîrpită de mîntuială cu ață neagră. Un gîndăcel roșu cu pete negre, din specia celor numiți popular „ vaca domnului” se oprise în dreptul piciorului ei ca în fața unui munte insurmontabil.

– Ce să fac? Mai nimic interesant…am fost la slujbă, am dat extemporale, pe urmă am venit acasă, le-am corectat și tot așa, în fiecare zi!

– Mi se pare că te-a supărat ceva…nu poți să-mi spui?

Am mințit, pînă la urmă faptul că venise la întîlnire într-un camion plin de recruți nu merita discutat.

– Nu, nu sunt supărat, am doar senzația că viața mea se scurge leneș, ca un pîrîiaș înnămolit printre buruieni, că nimic important nu mi se întîmplă!

Milena a oftat trăgîndu-și funda eșarfei galbene înnodate la gît .

– Să știi că și eu am zile întregi în care mă simt inutilă și foarte tristă. Chiar ieri mă întrebam dacă are cineva pe lumea asta nevoie de mine, dacă sunt cu adevărat importantă pentru vreo ființă omenească și asta m-a întristat rău de tot. Acum, fiindcă ne-am întîlnit mi-a trecut!

Am făcut încă doi-trei pași alături printre tufele de tuia, urmăriți de privirea indiferentă a măturătorului. Umerii ni se atingeau și acest amănunt mărunt ar fi trebuit să împrăștie toată neîncrederea dintre noi.

– La ce te gîndești, Dorule? Nu vrei să bem o cafea sau să mîncăm o prăjitură? Am auzit că au prăjituri cu frișcă și ciocolată destul de bune la o cofetărie, în apropiere!Plătesc eu, drept pedeapsă că am întîrziat și am cochetat cu niște soldați în termen!

Am cercetat-o din nou cu luare aminte. În mod sigur arăta într-un mod care mă deruta. Trăsăturile ei rămăseseră aceleași, fața albă și palidă, cu trăsături regulate, sprîncenele clar desenate deasupra orbitelor, gura cu buzele subțiri dar bine conturate, părul castaniu, lung pînă la jumătatea spatelui, nu se schimbaseră, dar ceva imprecis și totodată clar, nemilos de vizibil și pernicios ca roșeața prea vie din obrajii unui tuberculos îmi atrăgea atenția. Se machiase, rujîndu-și buzele într-o nuanță care n-o avantaja, își vopsise pleoapele cu un albastru strident și se parfumase cu un deodorant ieftin, grețos de dulceag, dar nu erau numai aceste amănunte, aveam pur și simplu senzația că mă întîlnisem cu o altă Milena.

– Nu avem timp să mergem într-o cofetărie, trenul meu pleacă peste paisprezece minute!

– Cît de morocănos ești astăzi, măi Dorule, a chicotit, să știi că nu-mi place cînd te văd atît de…nu știu cum să-ți zic, ca să nu te ataci…scorțos, ar fi cuvîntul potrivit, nu crezi?

M-am încruntat fără să vreau. Mi se spunea deseori că mă încrunt fără vreun motiv aparent și trăsăturile mele capătă un aer posac și sever.

– Nu sunt scorțos…poate un pic obosit, nu am dormit prea bine azi-noapte!

Și-a țuguiat buzele vopsite într-un surîs fals, afectat:

– De ce n-ai dormit bine? M-ai visat pe mine? Să știi că pot fi foarte urîcioasă în vis…rea și urîcioasă, fără niciun motiv, cum ești și tu, acum cu mine!

M-am oprit să-mi aprind o țigară și am expirat cu nervozitate primul fum. Chiar și gestul acela simplu părea că are un înțeles răutăcios, cum ar fi ,, mă superi, vezi, de aia fumez acum”. I-am întins pachetul dar ea mi-a împins mîna:

– Ți-am spus că nu fumez, ai uitat? Tu, dacă ai chef, n-ai decît să-ți îmbîcsești plămînii, nu mă deranjează!

Am aruncat chiștocul pe trotuar și l-am strivit cu călcîiul.

– Acum ești satisfăcută? am mîrîit, de-a dreptul agasat.

Ea s-a lipit de umărul meu suspinînd:

– Iartă-mă, n-am vrut să spun asta, n-am vrut să te indispun, dar să știi că țin mult la tine, chiar îmi pasă de sănătatea ta!

Dincolo de zidurile masive din beton s-a auzit șuieratul lung al unei locomotive. Am tresărit și mi-am pus palmele pe umerii ei. Prin materialul subțire îi simțeam pielea caldă și oasele subțiri și fragile ca niște scîndurele de balsa. Un norișor scămos în forma unui bot de cîine părea aninat de creștetul unui castan cu frunze de culoarea bronzului.

– Nu, Milena, tu să mă ierți pe mine! Am fost supărăcios, posac, scorțos, exact cum ai spus…și-mi pare rău, nu am avut niciun motiv să mă port așa!

Și-a înălțat privirile spre fața mea. Aceiași ochi cu pupilele întunecate, ca un paravan opac îndărătul căruia nu deslușeam nimic.

– Stai puțin că te văd ca prin ceață!

A scotocit în poșetă, același obiect demodat, din vinilin cu marginile uzate și a scos o pereche de ochelari cu ramă grea din metal. Și i-a așezat în șaua nasului și a zîmbit:

– Mi-am reparat ochelarii ca să nu-mi scape nimic din înfățișarea ta…și știi ce? parcă ți-a trecut supărarea, ești din nou simpatic și bine dispus!

La nici o sută de metri de noi, roțile trenului au scrîșnit cu un zgomot insuportabil, care-ți zgîria nervii, pe oțelul ruginit al șinelor.

– Cînd ne mai vedem? Luni nu poți să vii?

A întins mîna și mi-a mîngîiat cu timiditate obrazul. Degetele ei lungi și suple, cu unghiile rotunjite scurt și fără ojă, aveau o răceală neplăcută de obiect neînsuflețit, uitat în frig. I le-am atins ușor cu buzele, erau de-a dreptul înghețate.

– Nu știu, nu-ți promit. O să încerc, știi că o să încerc, fiindcă vreau să te văd și să petrec ceva mai mult timp cu tine.

Ne-am îmbrățișat scurt și cu stîngăcie. Pentru un curios care ar fi căscat gura prin gară, puteam la fel de bine să fim doi frați care își spun la revedere, nu o pereche de îndrăgostiți care se despart pe peron. La multe luni depărtare, reamintindu-mi de acele clipe m-am întrebat în ce moment m-am îndrăgostit de Milena, atunci cînd îmi agățase de gît baticul ei sau acum, cînd îi simțeam trupul zvelt, tremurînd de febrilitate, prin rochie.

– Am uitat să-ți aduc baticul bleumarin? i-am spus înghițindu-mi cu greutate saliva.

– Nu-i nimic, ia-l pe ăsta galben. Îți place galbenul?

Și-a scos eșarfa și mi-a înnodat-o în jurul gîtului.

– Hai, du-te acum…să nu pierzi trenul! Dacă-l pierzi, cine va mai juca fotbal după terminarea orelor cu puștii?

Am luat-o spre tren chiar cînd se urnea, șuierînd cu vagoanele zgîlțîindu-se din toate angrenajele boghiurilor și am urcat din mers, ciocnindu-mă, fără să vreau, de controlorul de bilete care stătea în dreptul ușii. Mi-am întors capul, dar silueta Milenei se întrezărea neclar, n-am reușit să disting cu precizie dacă-și flutura mîna spre mine sau privea, fără niciun gest, undeva în depărtare. „Unde coborîți, a mormăit, conductorul, tot la Brănești?” Mi s-a părut straniu să mă recunoască, mie nu-mi părea familiară mutra lui, toți conductorii păreau la fel, niște anonimi burtoși îmbrăcați în uniforma bleumarin a c.f.r.ului, sau poate nu am înțeles exact ce spunea și l-am aprobat: ,, tot…la semafor, dacă oprește să pot coborî!”

Am coborît la semafor, unde garnitura a încetinit chiar dacă lumina atîrnată pe stîlp sclipea ca un ochi mare, verde. Am ocolit din nou clădirea haltei, și am luat-o pe cărarea șepuitoare dintre bălării. Dintr-o dată am avut o nălucire stranie, lucrurile și obiectele pe lîngă care treceam de șase ori pe săptămînă mi se înfățișau schimbate. Zidurile scunde, de cărămidă sclipeau ca o platoșă făloasă din bronz, ferestrele sticleau curate, printre tufele uscate de soc se ițeau ciulini cu scăfîrlii țepoase, pictate în mov și roz, pajiștea era năpădită de flori mărunte, aurii, ca niște scînteiuțe în iarbă. Mi-a trecut prin minte că întîlnirea cu Milena era motivul acelor transformări, dar în sinea mea nu puteam admite că simplul fapt că stătusem împreună un sfert de oră ar fi putut avea efecte atît de neașteptate. Totuși cînd am trecut pe lîngă gardul albastru și duhnind a grajd de te ustura nările mi-am scos eșarfa ei de la gît și am îndesat-o în servietă.

Directorul Groza stătea cocoțat pe fușteii unei scări sub streașină și cerceta cu luare aminte acoperișul. La baza scării, un bărbat tînăr, voinic, cu fața roșcovană și cam tîmpă îl urmărea neliniștit, sprijinind-o cu tălpile cizmelor din cauciuc cu care care se încălțase. Pe tăpșanul din spatele școlii se auzeau chiotele celor de-a opta care băteau mingea, erau probabil elevii mei care se bucurau de ora liberă ca să tragă o miuță. Mi-am amintit că-i promisesem directorului că nu voi mai întîrzia niciodată și am chicotit de unul singur. ,, Mare scofală, n-are decît să caute alt suplinitor, mult mai conștiincios și punctual decît mine, dacă nu-i convine!” M-am apropiat decis să-i spun că școala pe care o conducea e una de rahat, chiar puțea a rahat de vită împrejurul ei dacă m-ar fi mustrat pentru întîrziere. El scormonea ceva cu mîinile sub acoperiș, hîțîind cu putere de plăcile din azbociment. La un moment dat s-a clătinat și m-am temut că va cădea ca un sac mare, negru în iarbă, dar și-a recăpătat echilibrul și a țipat spre roșcovan: ,, Măi, Sandule, ai prins bine plăcilea astea cu sîrmă? Să nu desfacă cumva la primul vînt că dracu-i al tău?” M-a zărit, a coborît cu precauție și a înaintat spre mine. În spatele lentilelor groase de prezbit ochii mici, negri îi luceau veseli în timp ce îmi strîngea mîna. ,, Bravo, domn profesor, a țipat el, te felicit, ai fost la înălțime!” Am ridicat din umeri, nedumerit:,, Pentru ce mă felicitați? Că am întîrziat iarăși?” A catadicsit să rîdă, arătîndu-și dinții lungi, rar și îngălbeniți. ,, Pentru că l-ai strîns pe Podeanu de la magazie cu ușa. Dacă nu-l pocneai pe fiu-su cu un patru în veci nu-mi dădea azbocimentul!” Nu-l văzusem niciodată atît de bine dispus și am profitat de ocazie să-i reamintesc de promisiunea că mă va scuti să merg cu elevii la așa-zisa practică agricolă, o formă perfidă și ipocrită de exploatare a copiilor obligați să muncească pe tarlaua c.a.p.ului . ,, Da, sigur, poți să-ți iei liber cînd poftești. Săptămîna viitoare-ți convine!”

Cînd m-am îndreptat spre ușa clasei, Breștin, un puști negricios și slăbănog, mi-a ieșit înainte. Purta un tricou alb, cu dungi late, violete, spălăcit de spălat, prea larg pentru corpul lui și ținea o minge din hexagoane de piele alb-negre sub braț.

,, Domn profesor, trageți un fotbal cu noi, după ore?”

„ Nu pot, am zîmbit, n-am încălțări adecvate!”

S-a scărpinat în creștet, poate nu înțelesese ce însemna „ adecvate” și a privit mirat spre pantofii procurați de Carol.

„ Altă dată, am continuat cu o severitate mimată, azi aveți o zi grea, facem pregătire pentru teză!”

Pe drumul de întoarcere, zgîlțîit de mișcările vagonului, cu tîmpla pe care mi-o mîngîiaseră degetele subțiri ale Milenei rezemată de geamul murdar al compartimentului, m-am gîndit că aveam o săptămînă întreagă la dispoziție să o văd și să petrecem cît mai mult timp împreună, dar am realizat că nu stabilisem o zi și o oră exactă cînd să ne întîlnim. Nu știam nimic despre ea decît că aveam un frate mai mic cu doi ani, că era asistentă medicală într-un spital din Lugoj și făcea naveta la sfîrșitul săptămînii. „ Am să-i fac o surpriză, mi-am spus, am s-o caut la serviciu” iar ideea asta mi-a umplut cămăruțele inimii de o neașteptată fericire.

După ce am cinat ce-mi rămăsese de ieri, resturile unei budinci de pîine cu zacuscă, fiindcă atunci cînd urcasem văzusem o dungă de lumină pe sub pragul atelierului lui Carol, am bătut în ușă, de două ori scurt și-o dată lung. Mi-a deschis după un minut cu o grimasă posacă întipărită pe fața lui cu trăsături aspre și colțuros conturate. Purta un șorț cenușiu și avea părul negru și brațele musculoase acoperite de un praf fin, albicios.

,, S-a întîmplat ceva, ai probleme cu pantofii? Lasă-i aici să le lipesc talpa pînă mîine dimineață!”

„ Nu, pantofii sunt în regulă! Am trecut să văd ce faci și dacă mai e valabilă invitația cu jazzul!”

A aruncat o privire bănuitoare spre culoar, apoi s-a tras cîteva palme în lături făcîndu-mi loc să trec. M-am strecurat în încăpere prin spațiul îngust dintre corpul lui și canatul ușii .

„ Scuze, dar trebuie să fiu atent cu cei care îmi bat la ușă, n-am chef să mă trezesc la ora asta cu un control neanunțat al inspectorilor de la direcția de muncă și ocrotire socială!”

„ De ce nu îți instalezi un vizor în toc, ca să vezi cine îți ciocănește la ușă?”

A făcut un semn ca și cum ar fi alungat o muscă cu palma.

„ Mi-e lene…și-apoi dacă montez un vizor or să se întrebe ăia de ce am nevoie de așa ceva într-un atelier de reparat pantofi!”

Intram pentru prima oară în sanctuarul lui și am rămas literalmente cu gura căscată. Camera lată și mare de vreo douăzeci de metri pătrați era ticsită cu obiecte dintre cele mai diverse. Rame de tablouri, două sau trei călcătoare din fontă cu cărbuni, o mașină de cusut veche, cu pedale, cergi și covoare țesute de mînă, un cuier din coarne de cerb și o mulțime de cutii pline cu felul de obiecte disparate: clanțe de alamă, pahare ciobite, piese de șah cioplite din os și abanos, pîlnia unui gramofon, cochilii de melci, șuruburi, calapoade din lemn, șipuri goale și un vraf de volume marochinate cu filele pătate de mucegai. Încăperea nu avea ferestre doar un lumina zilei trecea zgîrcită printr-un luminator luminator acoperit cu plăci colorate din sticlă În colțul opus ușii, după un paravan din mătase brodată în culori pastelate înfățișînd un șir de cocori planînd peste un peisaj muntos se întrezărea o saltea cu așternuturi cam soioase. Mi-au atras atenția un șir de capete din gips, în mărime naturală înșirate pe o etajeră, între ușă și peretele din dreapta.

Pe masa de lucru, printre pensule, dălți, șpacluri, rindele și alte ustensile se înălța pe un postament din lemn alt bust din gips, înfățișînd o bătrînă zîmbind misterios cu pleoapele lăsate, care m-a uimit prin minuțiozitatea și realismul detaliilor.

,, Stai jos, dacă ai unde și scuză-mă pentru harababură, dar e musai să-mi continui treaba, am o comandă urgentă de terminat” mi-a spus azvîrlind de pe un taburet un teanc de coli pe dușumea și ștergîndu-l cu colțul șorțului. S-a apucat să plimbe cu mișcări rapide o bucată de glaspapir peste ridurile bătrînei.

„ Arată nemaipomenit, parcă e viu!” am exclamat.

A rînjit cu superioritatea maestrului care dă explicații unui neofit.

„ Aiurea, e mort. Ca să-ți spun drept, am cam trișat…toate îs mulaje anatomice. Ăsta pe care-l frec acum e o mască mortuară transformată, am luat-o tot eu, cam la două-trei ore după ce baba a dat colțul. Să-ți spun drept, la început mi-a fost cam scîrbă să aștern strat cu strat de ipsos umed pe moaca aia încă moale și caldă, duhnind deja a putreziciune, dar fiindcă rudele mi-au plătit o droaie de bani pe el, bătrîna le-a lăsat moștenire o căsoaie cu de toate, am făcut-o și pe asta. Ceea ce-i auirea că vor să poleiesc mîndrețea de cap ca să-l așeze în cavou, cică asta ar fi ultima dorința a răposatei!”

A suflat peste trăsăturile bustului ca să îndepărteze praful.

„ Ce ziceai, cînd ai intrat, că vrei să-l asculți o bucată de muzică a bătrînului barosan Duke sau un solo răscolitor al veșnic tînărului Charlie Bird Parker?”

Mi-am mărturisit ignoranța, ascultam numai piese și interpreți ai momentului, iar el a clipit cu pleoapele strînse.

„ Nu se potrivește cu momentu’, acum s-ar cere Sepultura sau Black Sabath, dar cînd am de lucru prefer să ascult chestii comerciale și relaxante…Scorpions sau Eagles îți convine?”

S-a întors spre un dulăpior unde trona un ditamai lădoiul de philips, cu carcasa neagră acoperită de praf, ca mai toate obiectele din încăpere, a scotocit prin cutii și, după un minut două a împins în gura casetofonului o casetă fără copertă.

L-am urmărit cum așterne cu o pensulă mică vopsea de bronz aurie pe fața împăcată cu moartea a bătrînei, ascultînd tăcut Desperado și Tequila Sunrise de două ori la rînd.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s