Hotel California (5)

5.

La mijlocul anului patru ne-am trezit cu o nouă colegă de grupă, despre care nimeni nu știa de unde apăruse și ce hram purta. Am fost intrigați, transferurile de la un centru universitar la altul se aprobau greu, iar pe cei care repetau anul îi știam bine, dar numele ei se răsfăța lizibil pe fila de început a jurnalului, caligrafiat cu litere mari, ronde: Marilena Oprișan. A apărut la cursuri după două săptămîni de la începerea semestrului doi cînd toată lumea începuse să se întrebe ,, cine naiba e Marilena asta, cum arată și cînd are de gînd să vină la școală?” Un asistent ne-a informat că e pila secretarului de partid pe politehnică, un personaj atotputernic și nemaipomenit de influent în mediul universitar care o transferase la facultatea noastră ca să nu fie exmatriculată.

,, Pun pariu că e o fufă plină de ifose”! a tras concluzia Sebi, zis și „ Beraru” campion en titre la băut bere al studenților de la chimie, posesor al recordului de cinci halbe rase în mai puțin de zece minute. Pentru el, colegele noastre se împărțeau strict în „fete de gașcă” „fufe” și „tocilare”. Ne aflam în amfiteatrul mare, cocîrjați în băncile incomode din lemn gălbui și așteptam să înceapă cursul de tehnologie chimică. Deodată, pe scările ce duceau spre rîndurile a urcat răpăind mărunt din tocuri o fată mignonă, cu părul lung, roșcat și fața rotundă. Purta o bluză dintr-o țesătură albă sclipicioasă, o fustă neagră, foarte strîmtă, deasupra genunchilor, croită asimetric și ornată cu ciucuri și o pereche de cizmulițe albe cu ștrasuri și tocul foarte înalt. S-a oprit în dreptul rîndului în care stăteam și m-a întrebat cu o voce moale în care se amestecau plictisul și indiferența.

,, E liber lîngă tine?”

M-am ridicat ca să-i fac loc și s-a strecurat lăsînd o undă subtilă de parfum scump în urma ei. S-a așezat, a scos din poșetă două-trei coli mototolite și un pix portocaliu cu sigla camel.

„ Ești aia nouă?” a întrebat Sebi, aplecîndu-se peste rîndul de bănci din spatele nostru.

,, Depinde ce înțelegi tu prin nouă!” a strîmbat roșcata din năsucul ei ridicat în vînt. ”Beraru” a rămas fără replică și s-a așezat mîrîind mai mult pentru sine:,, cum ziceam, o fufă cu fițe!”

Ea s-a prefăcut că nu l-a auzit, iar eu am socotit că era oportun să-i întind mîna și să mă prezint.

,, Marilena, a răspuns ațintindu-mă cu ochii ei conturați excesiv cu rimel negru întinzîndu-mă o mînă mică și caldă, dar poți să-mi zici Marlene, toți prietenii și cunoscuții îmi zic așa!”

„ Îmi pare bine, Marlene, sper să te simți bine printre noi!”

„ Îhhhîîî, păreți okay, cu excepția unor constipate. Profii cum sunt, fac pe nebunii sau îs în regulă?”

Avea o voce moale, ca a unei persoane sleite de un efort continuu sau care tocmai a ieșit dintr-o convalescență îndelungată. Am realizat destul de curînd că Marilena-Marlene nu suferea de nicio maladie gravă. Singura ei boală era lenea. Dormea într-o noapte cît alții în două, iar cînd nu dormea era în stare să lîncezească cu orele într-un cotlon, fără să facă mai nimic.

Conversația noastră s-a întrerupt fiindcă a intrat Vlădeanu, proful de tehnologie și a început să-și țină cursul. Îmi luam, ca de obicei notițe și din cînd trăgeam cu coada ochiului spre ea. Nici gînd să se obosească cu formulele și schemele complicate înșirate pe tablă, mîzgălea plimbînd alene pixul pe foi, inimioare, rotocoale și floricele. La un moment dat a căscat lung, arătîndu-și cerul gurii roz ca de pisică.

,, Mai are mult? Că mi-e un somn…am călătorit toată noaptea și mor dacă nu beau imediat o cafea. Nu știi unde pot să beau una strong!”

„ Una naturală nu prea găsești decît în barurile de noapte!”

A căscat din nou și cîteva colege s-au întors spre noi, sîsîind cu degetul la buze ca să tăcem.

În pauză am coborît în hol, și-a scos din poșetă o țigară superlong și o brichetă aurie dar am atenționată înainte să și-o aprindă:

„ E interzis să fumăm aici, trebuie să ieșim afară din clădire!”

A ridicat din sprîncenele minuțios pensate.

„ Offf, ce nasol, mai aveți multe reguli de astea idioate?”

Am ieșit și și-a aprins bricheta, apoi mi-a întins pachetul de superlong.

„ Vrei și tu o țigară? Servește-te, te rog!”

„ Mulțumesc, le prefer pe-ale mele!” i-am spus și nu mințeam, nu-mi plăceau deloc țigările acelea cu gust de orice, mentă, smochine, anason, flori de portocal, sau cine știe ce combinații, de fapt toate arome sintetice care denaturau gustul natural al tutunului.

Am urmărit-o cum suflă cu afectare doi colăcei de fum albăstriu pe nări. În jurul nostru, fetele șușoteau fără oprire:,, ai văzut pe-asta? ce fufă de fițe e…ai observat ce cizme și țoale poartă, a venit la cursuri împopoțonată de parcă ar merge la discotecă”. Stingherit vizibil de invidia lor otrăvită, am întrebat-o:

„ Nu-ți iei notițe la curs, din ce o să înveți pentru examen?”

„ La ce bun, a căscat din nou, există cursul lito, nu?”

Am terminat țigara și am strivit mucul într-o vază mare din beton în care se ofileau cîteva petunii.

„ Dacă nu ai cumva o pilă la bibliotecă din ce ai să înveți la examen că s-au cam epuizat toate?!”

„ Mă descurc eu, cumva. Cînd nu pot trece peste un obstacol, îl ocolesc, iar dacă nu-l pot ocoli, îl ignor… asta e filosofia de viață care am preluat-o de la babacu’ meu!”

„ Nu te prea stresezi cu sesiunea, nu-i așa?”

A terminat țigara și a strivit-o sub tocul ascuțit al cizmuliței privindu-mă lung. În ochii de forma și culoarea frunzelor de salcie au sclipit luminițe vesele.

„ Nu prea…de ce aș face-o, pînă acum m-am descurcat fără să tocesc?”

Ceilalți fumători începeau să urce scările, semn că pauza se terminase. I-am spus că trebuie să intrăm la curs.

„ Teo, pot să te rog ceva?”

„ Sigur, dacă nu-mi ceri cumva să dau foc laboratorului de organică și să-l spînzur pe prorector cu propria lui cravată!”

„ Ce glume ai în tine! Nu, e ceva mult mai easy. Nu poți să-mi dai și mie toate cursurile din semestrul ăsta?”

„ Da, sigur, poți să începi să ți le copiezi chiar din ora asta.”

Și-a strîmbat gura mică, dar cărnoasă, cu buza superioară proeminentă și bine conturată.

,, Eu nu mai rămîn la curs, pic de somn. Mi le dai sau nu?”

Aș vrea să-l văd pe cel care ar fi putut să o refuze pe Marlene în acel moment. I-am spus fără să stau nicio clipă pe gînduri.

„ Sigur că ți le dau. Mîine, după-amiază cînd avem laborator la organică ți le aduc!

Și-a aprins din nou o superlong și a stat cîteva clipe pe gînduri:

„ Nu cred că am să vin la laborator. Am atîtea de făcut, nici nu mi-am despachetat toate lucrurile. Nu putem să ne întîlnim undeva în centru?”

Am stabilit ora și locul unde urma să ne vedem și am luat-o la fugă pe scări, Vlădescu avea supărătorul obicei să nu te primească la curs dacă intrai după el în amfiteatru.

Mi-am dat întîlnire cu Marlene în fața cinematografului Capitol. Am sosit cu un sfert de oră înainte de ora stabilită și am început să mă plimb prin fața afișierului. Era o zi obișnuită de primăvară, soarele strălucea curat pe cerul bleu-pal și în aer pluteau arome proaspete de iarbă, pămînt reavăn și muguri îmbobociți. Dinăuntrul clădirii răsunau acorduri de pian, coarde și alămuri, orchestra filarmonicii făcea repetiții în fiecare zi cînd nu rulau filme la matineu. Mi-am rotit privirile peste trotuarele din jur, pline trecători, mai ales liceeni care chiuleau ca să se plimbe prin parc, dar n-am zărit-o pe Marlene. În colțul dintre statuia lui Eminescu și ieșirea din cinematograf o femeie îmbrăcată într-o pufoaică albastră, îmbrobodită cu o năframă groasă vindea flori. M-am îndreptat spre ea și am ales din coșurile pline de corole multicolore un trandafir mare, alb. ,, numa’ unu’ cumpărați? s-a mirat florăreasa privind suta de lei pe care i-am întins-o, dacă luați trei vă fac reducere!” În timp ce se scotocea prin buzunare să-mi dea restul, clopotele catedralei au început să bată ora prînzului. M-am întors în dreptul afișierului și am început să privesc afișele filmelor care rulau la sfîrșitul săptămînii. Mi-am aprins o țigară, am fumat-o pînă la filtru și am început să mă simt ridicol, plantat acolo, în colțul cinematografului cu un trandafir mare, alb în mînă. Un puști îmbrăcat în uniformă de elev, cu părul căzîndu-i pe frunte a trecut pe lîngă mine, privindu-mă ironic și constatînd:„ ți-a tras clapa, ce mai…”. Am așteptat încă un sfert de oră și am fumat încă o țigară dar Marlene tot n-a apărut. Cînd clopotele au bătut jumătatea de oră am luat-o din loc, agale, frămîntînd nervos coada plină de țepi a florii. Un tramvai de culoarea gălbenușului s-a urnit din stație și s-a înscris în curba largă zdrăngănind din toate încheieturile. M-am îndreptat spre masa de călători care coborîseră și am zărit în mulțime pletele ei roșcate. I-am făcut semn cu mîna strigînd ,, Marlene, sunt aici” . Și-a întors capul, m-a observat și s-a îndreptat în direcția mea.

,, Scuză-mă c-am întîrziat, nu prea cunosc orașul, am luat tramvaiul într-o direcție greșită!”

I-am întins trandafirul și caietul de curs.

„ Mersi, a zîmbit șters, luînd floarea cu două degete și mirosind-o, ești foarte drăguț!”

Purta o rochie decoltată, din mătase albastră cu imprimeuri mari corail, vernil și mov delicat, încinsă cu un cordon roșu, poșetă și pantofi de aceeași culoare cu vîrf ascuțit și toc înalt. Spre deosebire de ziua precedentă era machiată discret și fața ei avea o prospețime naturală.

„ Vrei să ne mai plimbăm un pic?” am întrebat-o plin de speranță că nu mă va refuza.

„ Offf, Teo, a făcut o grimasă plictisită, de-ai știi tu cîte am de făcut astăzi!”

Am insistat arătînd spre străzile roind de trecători, cu vitrinele magazinelor sclipind vesele în bătaia razelor primăvăratice.

„ E o vreme superbă, numai bună de plimbat. Cîțiva pași, te rog!Nu vrei să bem o cafea?”

M-a apucat ușor de braț suspinînd „ fie, dar numai juma de oră, pe urmă trebuie să plec” și ne-am îndreptat spre o terasă plină de lume. Cînd am intrat fețele tuturor celor care stăteau la mese s-au întors curioase spre noi. Nu eram un cuplu prea armonios, chiar cocoțată pe tocuri îmi ajungea pînă la umăr, și-apoi se vedea de la o poștă că nu ne potrivim. Ea, mignonă, dichisită după ultima modă, radiind un farmec aproape agresiv, eu stîngace, taciturn și îmbrăcat așa cum umblam de obicei la facultate: o pereche de blugi uzați la genunchi și buzunare și un pulovăr gri, decolorat de atîta spălat. Ne-am așezat la o masă în colțul umbrit al terasei și și-a aprins imediat o superlong.

„ Tu, ce faci de obicei cînd nu mergi la școală?” m-a întrebat pe un ton neutru în timp ce sufla cu afectare fumul mentolat în sus.

Mi-am privit degetele zgîriate, cu unghiile tocite și pielea roasă de var. Nu puteam să-i spun că fac pe zugravul și că adun mere și struguri din livezile c.a.p.-ului. În general sunt rezervat cu fetele și-mi aleg cu grijă vorbele. Am observat că în situații încurcate cuvintele pot să mă trădeze. Dacă le dau drumul așa cum îmi vin din cap cei cărora le vorbesc nu prea le înțeleg, iar cînd îmbrac sensul ideilor în vorbe obișnuite devin plictisitor, așa că am răspuns prudent:

„ Cam ce face toată lumea…citesc, ascult muzică, mă duc la cîte-un chef în complexul studențesc.”

A strivit țigara în scrumieră și a ridicat sprîncenele. Era perfecte, subțiri, egal trasate cu dermatograful, armonizîndu-se cu epiderma subțire și translucidă a obrazului. Raze stinghere, strecurate pe sub umbrela din plastic plantată lîngă masă îi colorau fața în tonuri calde, făcînd-o să pară îmbujorată.

„ Ce muzică asculți?”

Am înșirat cîteva nume de artiști ale căror melodii le auzisem la postul de radio belgrădean și ea mă asculta cu capul aplecat, zîmbind enigmatică. S-au așternut cîteva minute de tăcere, ne priveam și nu spuneam nimic. Am privit-o cum bea din ceașcă o singură gură de cafea strîmbîndu-se, apoi și-a înșfăcat poșeta și s-a ridicat.

„ Trebuie să plec, Teo. Mersi pentru cafea și cursuri!”

Am sărit de pe scaun și l-am tras și pe al ei, făcîndu-i loc.

„ Cînd ne mai vedem?” am întrebat-o plin de o speranță prost camuflată.

„ Nu știu. Cînd vin la școală, probabil!”

A așteptat să-i plătesc chelneriței consumația, apoi a ieșit cu pași ușori, legănîndu-și șoldurile, urmărită de privirile bărbaților. Am vrut să o conduc, dar m-a oprit punîndu-și cu hotărîre palma mică pe brațul meu.

„ Nu-i nevoie, mă descurc. Cred că am să iau un taxi!”

Rememorîndu-mi ziua aceea, îmi amintesc că după plecarea ei am avut un impuls ciudat. Aș fi vrut să-mi șterg definitiv din minte toată scena și să o înlocuiesc cu alta aidoma unei dintr-un film hollywoodian, care se derula cum vroiam eu. O înșfăcam fără un cuvînt în brațe, o urcam rapid în șaua unei motociclete cu motorul duduind asurzitor și porneam în goană pe un drum de țară pînă cînd ajungeam într-o poiană de munte. Acolo, printre brazii cu reflexe metalice, o dezbrăcam cu gesturi sigure de toate hainele și o culcam pe spate în iarba înaltă mormăind cinic și plictisit: ,, i like you, baby, i like you very much”. Din păcate nu aveam nici motocicletă și nici hotărîrea să trec peste conveniențele și etapele firești, iar în condițiile acestea excesul de imaginație putea, în cele din urmă, să mă doboare.

În săptămînile următoare, am așteptat cu nerăbdare să o revăd. Marlene trecea rar la școală și atunci cînd venea stătea maxim o oră-două. Nu reușeam să-i vorbesc între patru ochi, mai ales că toți colegii ne urmăreau curioși, iar Sebi-Beraru a făcut o remarcă nemiloasă: ,, nu e de tine, amice…pun pariu că are un gagiu cu merțan la scară, casă cu piscină și rezerve babane de parai, care-i pune la picioare tot ce-i dorește inimioara și cu care se culcă ori de cîte ori are chef!”

Cele care au urmat l-ar fi mirat pînă la consternare. Într-o vineri, am ieșit în pauză ca să fumez și am dat peste Marlene în fața facultății. Stătea pe trotuar cu un pachet mare, învelit în hîrtie maronie, în brațe.

„ Poți să m-ajuți, te rog?” a spus cu vocea ei moale și monotonă, ca de obicei, cînd m-a văzut.

„ Normal, ce vrei să fac?”

„ Trebuie să duc pachetul ăsta pînă la poștă și habar n-am cum se procedează!”

Am lăsat baltă laboratorul de coloranți, unde într-un alambic bolborosea o soluție cu roșu de anilină și am însoțit-o la poștă. După ce am terminat toate formalitățile și ne-am asigurat că acel colet va ajunge la destinație mi-a spus pe un ton degajat, de parcă am fi fost prieteni de o viață.

„ Simt că ești supărat pe mine…ai vreun motiv, am făcut ceva care te-a jignit?”

„ Nu, nici vorbă, ce-ți trece prin minte?” am mormăit surprins.

A întins brațul și mi-a mîngîiat fruntea în fugă, ca pe a unui țînc căruia i s-a defectat tricicleta și se smiorcăie disperat.

„ Tu ești un tip de comitet, Teo, n-ai de ce să te superi pe mine!”

„ Ce folos că-s de comitet, nimeni nu mă ia în serios!”

„ Cine nu te ia? Fetele din grupă? Îs niște idioate, fiindcă ești un tip drăguț și ca lumea!”

Degetele ei subțiri cu unghii ascuțite și vopsite cu ojă albă mi-au atins buzele.

„ Da, crede-mă, ești chiar foarte arătos…dacă ți-ai lăsa mustață, ai fi și mai sexi, cred că te-ar prinde la fix!”

Am simțit un fior cald în coșul pieptului și am șoptit răgușit:

„ Și tu ești o tipă drăguță, de o mie de ori mai drăguță decît toate fetele pe care le-am cunoscut!”

A rîs încet, arătîndu-și dinții mărunți.

„ Nu mă lua cu d-astea, că nu ține la mine…dacă vrei să fim împreună, spune-mi direct și-ți promit că o să mă gîndesc!”

Pînă să mă dezmeticesc și să spun ceva inteligibil a scos din poșetă un petec de hîrtie și un pix:

„ Uite, îți dau numărul meu de telefon, sună-mă mîine, poate stabilim ceva pentru weekend!”

Sîmbătă dimineața, cu un pumn de mărunțiș zăngănind în buzunare, am alergat să caut o cabină telefonică. Stăteam în cămin și nu exista alt telefon decît cel în cabina portarului și era o adevărată încercare a nervilor să vorbești de acolo. Am găsit una liberă și am format numărul pe care mi-l dăduse. În receptor s-a auzit un zăngănit sec și apoi telefonul de la celălalt capăt al firului a început să sune. A sunat de douăsprezece ori, apoi s-a oprit. Am introdus o altă monedă și am sunat din nou. Cineva a ciocănit în peretele din sticlă a cabinei și cînd m-am întors, o femeie scundă și obeză, strînsă într-un taior din diolen mov de-i plesnea pe piept și pe șolduri, mi-a strigat:,, hai, domle, mai lasă și pe alții să vorbească!” Am dat din umeri și am format din nou numărul Marilenei. Nici de data asta n-a ridicat nimeni. Am ieșit, i-am aruncat o privire scîrbită țoapei care s-a bulucit pe urmele mele și mi-am aprins o țigară, rămînînd rezemat de cabină. Ea și-a scos capul bombănind:,, îmi dai voie, e o convorbire privată!” I-am suflat fumul în față: „ da, și? ăsta e un telefon public, n-aveți decît să vorbiți de acasă!” Fața i s-a colorat ca gușa unui curcan înfuriat: „ mitocanule, a țipat, așa se vorbește cu o doamnă? se vede că n-ai șapte de ani de acasă!” Am făcut cîțiva pași pe trotuar și, după ce țața și-a terminat convorbirea, am sunat din nou. Niciun rezultat. Marlene nu era acasă sau nu avea chef să ridice receptorul.

M-am reîntors în complex și m-am învîrtit o vreme prin cameră, încercînd să fac ordine, ceea ce era un efort inutil cînd trăiești laolaltă cu alți trei tipi. Se făcuse între timp ora prînzului și am luat-o spre cantina politehnicii deși nu-mi era foame. De obicei, nu intram acolo, mă dezgusta mirosul de zoaie, grăsime arsă și legume mucede care plutea dinspre bucătării spre sala de mese, preferam să mănînc în oraș sau să-mi prăjesc o omletă pe reșoul din cameră. Am mîncat o ciorbă chioară de zarzavaturi, un pireu de cartofi apos și o bucată greu identificabilă de carne cenușie, plină de zgîrciuri și fără niciun gust. M-am întrebat de ce bucătăresele de acolo, dacă tot se puneau să gătească, o făceau în scîrbă, punîndu-ne pe masă niște lături. Fără îndoială, furau din porțiile de alimente ca să-și hrănească familiile fiindcă în magazinele alimetare și în piețe nu găseai mare lucru de cumpărat. În dreptul oficiului poștal am dat peste Sebi . Purta un hanorac kaki, cu buzunare largi, de fapt nu l-am văzut fără el în toată perioada facultății, indiferent de vremea de-afară, și părea bucuros că mă vedea.

„ Hai la o bere, că mi-e o seteee…”

„ Sunt cam lefter” am spus și nu mințeam deloc, mai aveam prin buzunare patru hîrtii de zece lei, jegoase și motolite. Nu-mi ajungea decît să o invit pe Marlene la un cinematograf.

„ Las că fac cinste, a plescăit el din buze, mi-a trimis bătrînul bani să plătesc căminul!

Nici el nu-și cumpăra cartele de masă, prefera să cheltuie pe băutură și țigări. Am luat-o agale, am traversat Bega și ne-am îndreptat spre „ Groapa”, localul preferat al studențimii. Terasa era goală, la mesele din fier forjat, acoperite cu mușama nu stătea nimeni, semn că nu aveau strop de bere. Sebi nu s-a descurajat, a luat-o spre ușa de serviciu și s-a întors după cinci minute cu patru sticle vîrîte în buzunarele largi ale hanoracului. Ne-am așezat pe o bancă și am băut fără poftă, în timp ce Sebi a golit o sticlă în jumătate de minut. Berea era călduță și avea un gust uleios, dar am golit sticlă fiindcă mi-era jenă să-l refuz și m-am ridicat. Mi-a întins-o și pe a doua rîgîind și frecîndu-și stomacul balonat cu palma:

„ Ce faci, unde te grăbești? Mai ai una de lins!”

„ Mi-am amintit că trebuie să dau un telefon! Mulțam de bere, dar nu pot să mai stau!”

Am căutat aceeași cabină din care vorbisem dimineața, dar era ocupată de o pereche strîns îmbrățișată care părea că nu va termina convorbirea prea curînd. Am fumat ultima țigară din pachet și am căutat o tutungerie deschisă. Cînd m-am întors, am găsit cabina telefonică ocupată de un ofițer slăbănog care urla în receptor:,, da, dă-mi urgent pe cineva de la statul major, ce mama mă-tii nu pricepi!?” Cascheta îi alunecase pe spate și am observat pe gîtul lui o cicatrice zimțată, ca urma unei șenile în noroi, iar un crac al pantalonilor i se ridicase lăsînd la vedere un ciorap verde, slinos și găurit. Toate aceste amănunte mi s-au fixat în memorie cu obstinația unui parazit care-ți intră sub piele sau a unei răni vechi, care nu se cicatrizează niciodată. Da, amintirea acelei zile, mă urmărea ca o zgaibă nevindecabilă și habar n-am cînd voi scăpa de ea. În cele din urmă, soldățoiul, după ce l-a înjurat zdravăn pe cel de la capătul firului, a ieșit privindu-mă fioros cum zdrăngănesc mărunțișul din palmă. Cred că era beat fiindcă duhnea a borhot fermentat.

Marlene a răspuns la al doilea apel, tocmai cînd vroiam să așez receptorul în furcă.

„ Daaa…Alo, cine-i acolo?”, i-am auzit vocea moale, somnoroasă.

„ Teo, colegul tău de facultate!”

Pauză. Mi s-a părut că aud în receptor un foșgăit aspru și am repetat: „ Teo, din anul patru…mi-ai dat numărul tău și mi-ai zis să te sun sîmbătă, nu-ți amintești?”

„ Sunt cam ocupată…” Altă pauză în care mi s-a părut că o aud cum cască.

„ N-ai chef să ne întîlnim?”

„ Nu prea…”

„ Ai vreun motiv anume?” am întrebat încruntîndu-mă.Obrazul meu reflectat în sticla cabinei, întunecat și cu niște cute aspre în colțurile gurii mi s-a părut dintr-o dată de nerecunoscut.

„ Nu, n-am niciun motiv, dar știi cum sunt fetele, există zile cînd n-au chef să iasă din casă!”

„ Scuză-mă atunci că te-am deranjat!”

„ Nu m-ai deranjat!”

„ Bine, atunci te-am lăsat!”

„ Stai puțin…Dacă ai chef să mă vezi îți dau adresa mea!”

Mi-am auzit inima bubuindu-mi în urechi în timp ce ea îmi explica rar, ca unui călător rătăcit pe unde s-o iau. I-am spus că ajung în jumătate de oră și am alergat spre o stație de autobus. Pe drum am realizat că știam cartierul, pe aceeași stradă zugrăvisem acum trei luni un apartament cu două camere, confort doi.

Cînd mi-a deschis ușa am simțit că mi se înmoaie genunchii. Știți senzația aceea stranie care te cuprinde în asemenea situații? A fost ca și cum mi s-ar fi deschis porțile Taj Mahalului și o cohortă de îngeri ar fi suflat în trompete de aur. Marlene era desculță și purta un capot lung, vaporos, din mătase roșie cu flori mari albe, iar pletele roșcate îi fluturau pe spate. Nu se machiaase și pielea ei împrăștia un parfum delicat de iasomie.

„ Hai, intră, mi-a spus, de ce stai așa?”

Am pășit înăuntru unde am dat de un talmeș-balmeș de obiecte. Rochii și bluze agățate pe umerașe, pantofi de toate culorile înșirați în hol, perne și pernițe aruncate de-a valma pe canapea, o pereche de ciorapi atîrnînd pe calorifer, genul acela de haos încîntător pe care-l găsești în spațiile locuite de o femeie singură și nu prea ordonată.

„ Stai jos, unde poți și tu…E o dezordine la mine, ceva de speriat!” a constat aruncînd o pernă pe covor ca să-mi facă loc. Ea s-a așezat într-un fotoliu luînd în brațe un urs mare din pluș.

„ Ești bine?” m-a întrebat înăbușindu-și un căscat.

„ Sunt bine. Tu ești bine?” am replicat privindu-i degetele care ciupeau nervoase urechile păroase ale jucăriei.

„ Nu prea…dar nu mă lua în seamă!”

N-am știut ce să-i mai spun și am aruncat o stupiditate:

„ Să știi că unele colege se-ntreabă ce e cu tine. Dacă ești bolnavă sau dacă te-ai mutat la altă secție!”

„ Proastele, ce le pasă lor?”

„ Mie, în schimb, îmi pasă. Aș suferi enorm să te știu bolnavă!”

Și-a ridicat genunchii pe fotoliu, acoperindu-și picioarele cu poalele halatului. Avea picioare superbe: gleznele fine, gambele arcuite și coapsele lungi, cu mușchi molateci sub pielea mătăsoasă.

„ Tu ești un drăguț. Dacă toți bărbații ar fi ca tine, lumea asta ar fi de o mie de ori mai bună!”

„ Faci mișto de mine!”

„ Nu, vorbesc serios… și să știi, chiar mă bucur că ai venit, n-am nicio persoană apropiată, nicio vecină sau o prietenă cu care să schimb o vorbă!”

Mi s-a părut că văd lucirea unei lacrimi aninate de genele negre și dese și-am observat în colțul încăperii, sprijinită în penumbră, o chitară.

„ Știi să cînți?” am întrebat arătînd spre instrumentul stingher.

„ Da, cînt cîteodată, mai ales cînd îmi aduc aminte de clipele fericite din adolescență. Eram o proastă, risipeam fericirea pe toate drumurile, dăruiam tuturor ceva din mine fără să aștept o recompensă. Nimeni nu mi-a explicat atunci că lumea din jurul meu e urîtă, că nemernicii stau la pîndă ca să rupă o bucățică din tine.”

„ Cîntă-mi ceva!” am rugat-o cu o voce răgușită.

S-a ridicat încet și a apucat chitara. Și-a încrucișat genunchii, ținînd-o în brațe ca pe un prunc. Lemnul instrumentului lucea în aceeași nuanță ca și genunchii ei dezgoliți. A mîngîiat puțin griful, și-a trecut degetele peste chei și a început să ciupească încet corzile. Am recunoscut acordurile din Hotel California din care a cîntat cîteva măsuri, apoi s-a oprit.

„ Îți place? N-am exersat de mult timp și s-ar putea să mă încurc!”

M-am foit pe canapea și i-am spus:

„ Da, mai cîntă, te rog, îmi place melodia asta la nebunie!”

A cîntat corect, respectînd toate notele și pronunțînd clar toate versurile, dar vocea ei suna plat, fără însuflețire, de parcă ar fi obligat-o cineva să ducă la sfîrșit o sarcină oarecare. Era ca și cum în locul peisajului dezolant și nostalgic, pe care mi-l evoca vocea celor de la Eagles m-aș fi plimbat pe o stradă pustie cu blocuri cenușii, aidoma celui în care locuia. Totuși, melodia m-a emoționat puțin, chiar dacă ea o intona fără pasiune. După ce ultimul acord s-a stins, s-a ridicat și a intrat în baie. Am auzit deschizînd robinetele și apa șiroind în cadă și m-am întrebat îngrijorat dacă nu cumva le deschisese ca să nu o aud plîngînd. S-a întors după cinci-șase minute care mi s-au părut nesfîrșite.

„ Nu te supăra, dar trebuie să mă spăl pe cap. Am apă caldă numai sîmbăta și duminică seara, în restul zilelor e oprită!”

Pînă și eu, care nu aveam prea multă experiență în relațiile mele cu fetele, știam că spălatul părului era o scuză des invocată cînd ele vor să te expedieze și m-am ridicat de pe canapea.

„ Nu trebuie să pleci, a zîmbit, nu-mi ia prea mult timp, mă clătesc puțin și pe urmă mai flecărim!”

Am așteptat calm, deși simțeam că trebuie să se întîmple ceva implacabil, dar nu eram deloc emoționat, poate fiindcă îmi sunau încă în urechi versurile ,,Welcome to hotel California / Such a lovely place / Such a lovely face”. Cînd a ieșit din baie se înserase de-a binelea, așa cum se înserează în zilele lungi de vară, pe neașteptate, iar mintea mea epuizase toate variantele imaginabile în care puteam să trec la preludiu. Toate gîndurile din mintea mea s-au spulberat, fiindcă ea a pășit spre mine, cu ochii ca frunza de salcie sclipind veseli, desfăcîndu-și capotul din mers și mi-a sărit în brațe șoptind:

„ Hai, prostuțule, ia-mă în brațe…sau n-ai chef de mine?”

Normal că aveam chef de ea, n-avea rost să neg evidența. Aveam chef de pielea delicată, mirosind subtil a iasomie, de carnea elastică a coapselor, de sînii și buzele cărnoase, de fiecare centimetru din curbele corpului dezgolit, pe scurt de tot farmecul ei de femeie care mă subjuga. Am înlănțuit-o fără niciun preludiu, căutîndu-i gura cu buzele mele fierbinți și uscate. Am trîntit-o pe canapea și din acest punct toate detaliile s-au estompat. Îmi amintesc doar că gemea sub mine, că am penetrat-o repetat și că apoi totul s-a răsturnat, iar șuvițele ude ale părului ei îmi plesneau umerii și obrazul în timp ce mă călărea gîfîind. M-am trezit tîrziu, în noapte, năuc și transpirat. Mă durea tot corpul, dar era o durere plăcută care mi se strecura în fiecare celulă țipînd de bucurie „ maaar-leeeen e a meaaa”. Marlene sforăia încetișor, cu fața ascunsă sub brațele îndoite și cu sfîrcurile sînilor mici și rotunzi mîngîiate de lumina argintie a lunii noi. M-am îmbrăcat, am învelit-o și am ieșit închizînd încet ușa. Am ajuns spre dimineață în camera din cămin. Am lăsat să curgă robinetul băii de pe palier pînă cînd jetul s-a limpezit. Am băut trei-patru pahare de apă și m-am prăbușit pe saltea adormind imediat.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Hotel California (5)&8221;

  1. Ah.. am uitat sa spun.. am avut o colega exact ca Marlene, asa ca-mi place cu atit mai mult personajul. Cum stii si tu, personajul asta e ca si cum a intrat Sarah Johansenn in camera. Adica n-are voie sa plece repede 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s