Hotel California (7)

7.

Milena nu și-a făcut apariția, luni dimineața, în gară. Am așteptat în zadar o oră pe peron dar, în mod neașteptat, nu am fost surprins sau decepționat. Înregistram toate detaliile din jur, dalele strîmbe și pătate cu vaselină ale peronului, șinele intersectîndu-se în depărtare, siluetele macazurilor și stîlpilor de înaltă tensiune, zidurile masive, vopsite în crem și cenușiu mohorît ale clădirii, băncile din scînduri ondulate din sala de așteptare, pardoseaua plină de urme de noroi și mucuri de țigară, geamurile caselor de bilete pătate de amprente ca pe un decor familiar și drag. M-am mirat că în ghișeul de informații locul femeii grase aplecate peste un tricotaj din lînă roșie fusese luat de un bărbat scund, în uniformă bleumarin care răsfoia un ziar, dar asta era ceva temporar, fiindcă pe retina mea pulovărul rămăsese neterminat. Am ieșit în piațeta din fața gării și, fiindcă mi se făcuse foame, mi-am amintit de cofetăria în care Milena îmi spunea că s-ar găsi prăjituri gustoase cu ciocolată și frișcă. Am luat-o de-a lungul unei străzi largi, mărginite de clădiri masive și tăcute cu două etaje, zugrăvite în același crem și gri posomorît ca și cea a gării, la parterul cărora se înșirau prăvălii. Ori de cîte ori călătoream într-un loc necunoscut, fie că mă aflam într-un sat prăpădit, înconjurat de crînguri și pajiști pustii sau, dimpotrivă, într-un oraș aglomerat cu străzile forfotind de trecători grăbiți, îmi plăcea să caut singur destinația, fără să pun întrebări, asemenea unui explorator care cercetează o țară exotică populată cu bășinași a căror limbă n-o cunoaște. N-a trebuit să caut prea mult. După cîteva sute de metri am ajuns la o intersecție cu un semafor pîlpîind intermitent pe galben și, în dreptul unei cete de școlari, care se înghionteau gălăgioși, împovărați de ghiozdanele lor ca niște măgăruși încărcați cu samare, am zărit o vitrină îngustă pe care țipau literele roșii și ronde, caligrafiate de o mînă îndemînatică. ,,Cofetăria Simina”( S-ul „Siminei” se lega de C-ul din „ Cofetăria” printr-o ghirlandă de trandafiri îmbobociți) Am împins încet ușa de la intrare și spre surprinderea mea deasupra canatului s-a auzit clinchet de clopoței. Sunetele ascuțite sunau vesel, ca o invitație, de a-ți răsfeți gura cu dulciuri savuroase. Încăperea era lungă și îngustă, cu tavanul jos, cu pereții zugrăviți într-un roz spumos și dușumeaua placată cu mozaic venețian din marmură albă și roșie. În colțul opus intrării, cinci măsuțe rotunde, cu fețe de masă imaculate păreau un grup de copii care-și așteaptă cuminți confeturile. Galantarele sclipeau de curățenie, pe pult se înșirau turnulețe de cești, farfurioare și pahare întrerupte de rîndurile ordonate ale lingurițelor, dar compartimentele din sticlă pentru prăjituri erau goale, doar într-un colț zăcea stingheră o cutie cu biscuiți zimțați, pămîntii. O femeie brunetă, voinică, cu obrajii îmbujorați și lucioși, cu părul sîrmos strîns sub o bonetă albă ștergea cu un colț al halatului o carafă.

– Bună dimineața, am salutat-o nehotărît, aveți prăjituri?

Ea a oftat lung întinzînd sugestiv palmele deasupra galantarului:

– Îmi pare rău, s-au terminat toate. Încercați după-amiază, poate ne vine ceva de la laborator. Vedeți, noi, io și cu bărbatu-miu, suntem mandatari, dar cu marfa tot de laborator depindem, că nu se găsesc de niciunele-n altă parte!

M-am întors nehotărît spre ușă, aruncînd o privire piezișă spre clopoțelul mincinos dar m-am răzgîndit și i-am spus privindu-i degetele groase și boante ocupate cu lustruirea carafei.

– Cafea aveți? Aș dori una mare, fără zahăr!

– Numai nechezol, a oftat ea din nou, da’ dacă nu vă pun barem un cub de zahăr n-o puteți bea !

M-am așezat la o măsuță și mi-am scos pachetul de țigări din buzunar. Bruneta a scos de sub pult un ibric smălțuit, roșu cu buline albe, a luat o farfurioară și o ceșcuță și, cu ele în mînă s-a apropiat de mine. A turnat în ceșcuță un lichid maroniu din care ieșeau aburi mirosind a făină arsă și a adăugat un cub de zahăr scos din buzunarul șorțului.

– Beți-o cît e caldă, dacă se răcește e amară ca fierea!

Am băut o gură de cafea și mi-am aprins o țigară începînd să îmi schițez în minte un plan sumar. Pentru că Milena nu-și făcuse apariția în gară, mi-er limpede că trebuia să îmi continui explorarea prin tot orașul. Mă sîcîia că nu știam mare lucru despre ea, nici măcar numele de familie sau o adresă oarecare, reținusem numai că lucra într-un spital, dar aveam o zi întreagă la dispoziție ca să o găsesc. În timp ce îmi aprindeam a doua țigară, clopoțelul de la intrare a clincănit lung și în sală a intrat un bărbat deșirat, cu fața osoasă, prelungită de un barbișon rar, cîlțos. Purta într-un palton jerpelit, maroniu, cu stofa roasă, lung pînă la glezne de sub poalele căruia i se vedeau gleznele și picioarele goale vîrîte în niște papuci de casă ponosiți. Părul lung și încîlcit, obrazul scobit și palid, ochii încercănați, cu irisul gălbui, ficși și holbați spre lume îi dădeau un aer de ascet pus pe profeții.

– Dumnezeu să vă aibe-n grijă! a răcnit el în loc de salut.

– Ce mai faci, tu, Mitre, iar umbli creanga pe uliță? l-a întrebat cofetăreasa.

– Nu glumi cu mine, Simino, că io-s ales să umblu cu spor și sfințenie printre voi, precum Domnul nostru Iisus Hristos umbla printre fameni și idolatri, ca să vă mîntuiesc și să v-aduc vouă, cuvîntul Lui cel plin de înțelepciune: pocăiți-vă căci numai pocăința vă va scăpa de chinurile cele veșnice ale iadului!

S-a apropiat de masa mea, emanînd un val de sudoare acră și haine mucegăite.

– Crezi în Domnul Nostru Iisus Hristos și-n a doua venire a Lui pe pămînt? m-a întrebat pe un ton arțăgos.

– Mitre, lasă-mi clienții în pace, nu-i sîcîi cu prostiile tale! spuse cofetăreasa.

– Lăsați, am spus moale, nu mă supără cu nimic! Adevărul e că mă deranja mirosul grețos care se ridica din hainele lui jerpelite, dar întodeauna cei urgisiți de soartă mi-au inspirat o compasiune adevărată.

Mitru nu părea că auzise ce spuneam fiindcă a început să răcnească și să se lovească cu pumnii în piept.

– Dacă nu vă pocăiți, acum și aici, sufletele voastre pierdute vor fi pe vecie. Întunecimea iadului o să vă înghită păcătoșilor și urîților care luați numele Domnului nostru Iisus Hristos în deșert. Viermii cei neadormiți ai pămîntului să vă roadă carnea, focul cazanelor drăcești să vă pîrjolească oasele și sufletele să vă rătăcească de-a pururi între cer și pămînt ca umbrele…nimenea să nu vă mîngîie în suferință, niciun om, copil sau femeie să nu vă întindă o mînă…

– Destul, gata, ieși afară, pînă nu chem miliția să te lege și să te ducă înapoi la sanatoriu, fire-ar al dracului să fii tu de țicnit că acolo ți-i locul!

A ocolit pultul agitînd prosopul cu care ștergea ceștile de parcă ar fi vrut să-l alunge ca pe o muscă sîcîitoare și l-a împins spre ușă. În prag s-a oprit, răzgîndindu-se și i-a vîrît în mîini pachetul cu biscuiți prăfuiți adăugînd: hai, du-te cu Dumnezeu, amărîtule!

O scînteie de speranță mi s-a aprins în minte auzind cuvîntul „ sanatoriu” și am întrebat-o după ce Mitru ,, omul lui Dumnezeu” s-a făcut nevăzut:

– Aveți un sanatoriu, aici în oraș?

– Da, e un sanatoriu mare, dar nu prea-s mulți bolnavi internați acolo. Mai mult oameni săraci, fără adăpost și cîte-un amărît ca Mitru ăsta!

M-am ridicat mi-am încheiat grăbit fermoarul hanoracului.

– Spuneți-mi, e departe, cum pot să ajung acolo? am întrebat-o în timp ce plăteam consumația.

Umerii ei voinici s-au însuflețit ca două movilițe ninse sub cutele halatului.

– Nu-i departe. Cum ieși, mergi tot drept înainte pe strada asta, pînă la Timiș. Treci, după aia, podul vechi mai faci cîțiva pași și o iei la dreapta. Acolo dai de-o uliță îngustă, neasfaltată care suie pe deal. Cînd ajungi sus, vezi și sanatoriul, o căsoaie mare, albastră, cu fereștile zăbrelite și gard mare de fier!

I-am mulțumit mandatarei Simina și i-am urmat cu atenție indicațiile. Mi-am ridicat gulerul hanoracului fiindcă sufla un vînt înghețat dinspre nord care scutura ultimele frunze ale castanilor și am luat-o cu pași mari de-a lungul străzii pînă cînd am ajuns la rîu. Deasupra cheiului se rotea un cîrd mic și compact de ciori. „vine iarna” mi-a trecut instinctiv prin minte dar cînd păsările au ajuns aproape mi-am dat seama de greșeală. Nu erau ciori, erau pescăruși de rîu, cu penele alb-cenușii. Am trecut podul, o construcție cochetă din grinzi metalice, elegant curbate în stil „ eiffel”, ridicată la începutul secolului trecut, întins peste apa verzuie a Timișului și am cotit la dreapta, spre deal. Străduța în pantă, rău pietruită cu bolovani de rîu, șerpuia printre rînduri de case scunde, înconjurate de grădini și șiruri de pomi fructiferi. M-am oprit lîngă un gard de salcîmi, ca să-mi aprind o țigară. O capră bălțată, ridicată pe picioarele din spate, rupea cu gura smocuri de lăstari vestejiți. Clopoțelul atîrnat la gît a clincănit scurt cînd s-a oprit din mestecat. M-a privit cum trec, iar pupilele ei gălbui aveau aceeași culoare și expresie ca ochii profetului zdrențăros din cofetărie. Urcușul era tot mai anevoios, greu de crezut că ar fi putut răzbate pe acolo o ambulanță sau un camion dar cînd am ajuns pe un tăpșan cu iarbă rară am observat că exista și alt drum. O aleea asfaltată ocolea dealul și suia într-o pantă mult mai lină, accesibilă autoturismelor, dar probabil că Simina mandatara îmi recomandase drumul mai scurt și abrupt fiindcă mă grăbeam. La capătul tăpșanului, printre coroanele desfrunzite ale castanilor și fagilor se întrezărea zidurile de-un albastru decolorat ale unei clădiri masivă, cu două etaje. Ferestrele înalte și oarbe, cu vopseaua lemnăriei scorojită, tencuiala frontonului surpată în petice întinse, treptele strîmbe ale scărilor încadrate de balustrade din bronz coclit te duceau cu gîndul la o clădire abandonată. Am luat-o pe alea asfaltată, de-a lungul gardului, căutînd poarta de intrare. Dincolo de gard se vedea un parc întins cu alei din pietriș alb, dar pline de buruieni, încadrate de tufe răzlețe de tuia și rugi de trandafiri sălbăticiți.

– N-ai o țigare? Dă-mi o țigare! am auzit o voce scîncită, ca de copil.

Am tresărit surprins. O umbră scundă s-a ridicat de la baza zidului întinzînd o mînă mică și murdară printre barele gardului. Nu era un copil, fața rotundă și roșcovană, cu trăsături grosolane aparținea unei fete sau femei îmbrăcate într-un tricou plin de găuri și o pereche de pantaloni de trening cenușii. Părul scurt și încîlcit îi acoperea fruntea foarte îngustă, cu arcade proeminente.

– Dă-mi o țigară, dă-mi o țigară! a repetat în timp ce ochii mici, priveau cruciș undeva peste umărul meu.

Am vrut să scot o țigară din pachet și să i-o dau printre gratiile gardului, dar ea a rînjit:

–Vrei să-ți arăt țîțele? Dacă mai îmi dai două țigări îți arăt țîțele mele!

N-am apucat să-i răspund ceva inteligibil fiindcă și-a ridicat rîzînd tricoul pînă sub bărbie. Sînii ei goi, cu sfîrcuri mari, maronii aminteau de mamele flasce și păroase ale unei maimuțe. Am plecat în grabă de lîngă gard în timp ce ea țipa în urma mea: „ uite-mi țîțele, uite-mi țîțele…dă-mi țigările, de ce nu-mi dai țigările? două țîțe, două țigări!”

La capătul gardului am dat de o poartă mare, din foi de tablă verde, în două canaturi, din care doar unul era întredeschis. În dreptul ei, un bătrîn scund, dar corpolent, îmbrăcat într-un halat bleumarin, cu fața foarte injectată și părul alb, fuma o țigară fără filtru. Mucul dus la buze era atît de scurt încît îl ținea cu două degete. L-am privit cîteva clipe cum încearcă să soarbă ultimul colac de fum din chiștocul acela minuscul, apoi l-am întrebat cît am putut de calm:

– Sunteți portarul sanatoriului? Puteți să-mi dați o informație?

A stins mucul sub talpa unei sandale din plastic. Am observat atunci că sub halat era îmbrăcat într-o pijama cu dungi late albastre.

– Să zicem că îs…dar s-ar putea să zicem că nu-s…da-n lipsa altcuiva, eu sunt portarul! Dar nu te pot lăsa să intri, zilele de vizită îs joia și duminica, de la trei la cinci.

Am scos pachetul de țigări și mi-am aprins una, apoi i l-am întins. A ales tacticos una dar n-a aprins-o, a pus-o după ureche, între tufele albe și dese de păr. A arătat cu capul spre nebuna care continua să țipe zgîlțîind furioasă zăbrelele cu ambele mîini.

– Aia-i Florica, îi dusă rău cu capu’. Au adus-o aici de la casa de copii, acu doi ani. Cînd o apucă pandaliile se culcă cu oricine îi iasă în cale, nu te mira!

Mi-am rotit privirile spre ferestrele oarbe, acoperite cu plasă de sîrmă și am repetat:

– Îmi puteți da o informație?

– Aș putea, da’ poate că n-aș putea. Depinde cum o iei…dacă pot se cheamă că-s capabil, nu?

Am scos din portmoneu o bancnotă motolită de zece lei dintre cele date rest de cofetăreasă și i-am vîrît-o în buzunarul de la piept al halatului.

– Caut o asistentă. O fată înaltă, cu ochelari și părul lung castaniu, se numește Milena!

El a început să examineze bancnota în lumină și pe față și pe verso. A ridicat din umeri:

– Îs multe femei la noi,dar asistente, nu-s prea multe. Ar fi doamna directoare Capotescu, dar dînsa e doctoră nu asistentă, pe urmă doamna Caty, care-i sora-șefă, dar ea vine mai mult în tura de noapte. Pe urmă îs Mărie, care lucrează la bucătărie și una mică, coșuroasă și chioară, nu-mi aduc aminte numele ei, care ține contabilitatea și face hîrtiile de internare. Restul îs numai bărbați, infirmieri, și de zi și de noapte. Cum ziceai că o cheamă pe a ta? Miriana?

Am simțit că amețesc în timp ce portarul continua să cerceteze cu luare aminte toate detaliile bancnotei de parcă ar fi fost falsă. O creangă îndoită de vînt, cu trei-patru rămurele-degete în vîrf se balansa ca o braț subțire și uscat lîngă trunchiul unui copac. Iluzia a fost atît de puternică încît pentru cîteva secunde am avut într-adevăr impresia că pomul desfrunzit îmi face semn cu mîna. Stomacul mi s-a strîns de îngrijorare, era gol, înafară de nechezolul din cofetărie nu înghițisem nimic toată ziua și o secreție acră mi-a urcat în gît. Zidurile de un bleu mohorît s-au clătinat amenințătoare spre mine vuind surd și brusc mi s-a întunecat vederea. M-am ghemuit lîngă stîlpul porții și am vomitat, mai mult salivă și fiere, în timp ce portarul se agita țopăind lîngă mine și țipînd:

– Să vină cineva, repede-repede… să vină rapid un medic, avem o urgență!

Pesemne că îi făcea mare plăcere să spună toate astea fiindcă le-a repetat pînă cînd din clădire și-a făcut apariția o fată sau o femeie fără vîrstă, scundă și foarte slabă, cam cît un copil de zece-unsprezece ani. Purta un halat alb, scurt, de sub care i se ițeau picioarele subțiri îmbrăcate într-o pereche de jeanși din catifea neagră și o pereche de ochelari eleganți cu ramă metalică pe nas. Lentilele în spatele cărora pupilele se vedeau mărite îi acopereau jumătate din obraz. Cealaltă, pînă spre bărbie și urechile mici îi era spuzită de coșuri urîte, mustind de puroi.

– Ce s-a întîmplat, nea Miron, a întrebat plictisită, fără să mă privească, care-i urgența?

M-am ridicat și mi-am șters gura cu o batistă:

– Nu e nicio urgență, mie mi s-a făcut rău fiindcă am băut o cafea cu năut!

Coșuroasa și-a întors capul spre mine doar ca să măsoară balta de vomă întinsă pe trotuar. Avea o voce monotonă și stinsă, de-abia înțelegeam ce spunea.

– Să nu mai beți. Năutul prăjit provoacă diskinezie biliară. Beți mai bine un ceai de plante: mușețel, mentă sau sunătoare.

Fără să aștepte o aprobare că i-aș urma indicațiile, s-a răsucit și a luat-o cu pași mari și săltați spre scări. Părea o pasăre de baltă jigărită care a pornit să prindă peștișori sau mormoloci.

– Doamnă, domnișoară, vă rog, o clipă! Pot să vă întreb ceva? am strigat atît de tare încît reverberațiile vocii mele au plutit pînă peste coroanele rășchirate ale copacilor din parc. A fost ca și atunci cînd treci pe o stradă și lovești pe rînd scîndurile gardurilor cu un băț ca să stîrnești cîinii. Imediat, dinăuntrul clădirii mi-au răspuns țipete și rafale de rîs sau de plîns nu-mi dădeam seama exact, dar atît de sălbatice și inumane încît m-au trecut fiorii. Ea s-a întors încruntîndu-se cu severitate în direcția mea:

– Ați văzut ce-ați făcut? Acum o să-mi trebuiască o jumătate de oră ca să-i calmez!

Am îngăimat cîteva scuze, adăugînd:

– Vroiam să vă întreb dacă aveți o colegă asistentă, o fată înaltă, cu părul lung și castaniu… se numește Milena!

– Nu, nu am. Eu sunt medic rezident nu asistentă, dar n-am auzit de nicio Milena în această unitate medicală!

M-am agățat de ultimele ei cuvinte ca o furnică luată de ploaie de un pai.

– Există și alte unități medicale aici, în oraș, unde aș putea-o căuta?

A stat o clipă pe gînduri înainte de a-mi răspunde și a început să enumere pe degete:

– Ar mai fi policlinica, circumscripția medicală doi și dispensarul c.f.r. dar acolo e închis la ora asta!

I-am mulțumit și am plecat de acolo stingherit, de huiduielile, mîrîielile, și urletele care răzbăteau prin ferestrele acoperite cu plase opace din sîrmă. După cîțiva pași, privind în urmă l-am văzut pe portar cum examina contrariat, cu o mătură și un făraș în mîini, balta de vomă.

În policlinica unu și în dispensarul din micro doi am primit aceeași informație. Nu exista acolo nicio angajată care să corespundă descrierii mele. M-am întors în gară și m-am proptit de ghișeul de informații. Prin sticla pătată de urme de degete am văzut gușa și pieptul mare al femeii care tricota un pulover roșu. Se părea că-l isprăvise fiindcă acum își făcea de lucru cu un ghem din lînă verde.

– Spuneți-mi, la ce oră am ultimul tren spre Timișoara? am îngăimat stors de puteri.

– Noă doășnoă, linia doi peron! a turuit ea ca un aparat morse fără să se oprească din croșetat.

Mi-am cumpărat bilet și, fiindcă peronul fusese înghițit de beznă, am intrat în sala de așteptare de la clasa a II a. Înafara unui bătrîne îmbrăcate complet în negru care ținea în poală un țînc de doi-trei ani scîncind fără oprire, ceilalți călători n-au ridicat privirea. Un bărbat desculț dormea, întins pe toată banca, lîngă un samar din cergă mocănească alb-roșie, cu capul proptit de o pereche de bocanci noi-nouți. Clopul mic și negru îi alunecase pe ceafă, descoperindu-i fața roșcovană, asudată, iar tălpile goale, și late păreau cioplite dintr-un lemn decolorat. M-am așezat cît mai departe de cioban, emana un miros acru de zer și sudoare care amenința să-mi răscolească, din nou, tot stomacul. Am găsit pe jos o pagină dintr-un ziar dar titlurile mari, negre, mînjind albul paginilor nu aveau nicio semnificație. Repetau aceleași lozinci tîmpite, despre depășirea planului cincinal în patru ani și nu știu ce vizită a Tovarășului într-o țară din Asia sau Africa. Le-am îndoit și pliat o dată-de două-de nu-știu cîte ori, construind ca și în copilărie o bărcuță cu trei catarge triunghiulare și i-am întins-o copilului, dar el a început să țipe mai tare. Eram atît de plictisit și obosit încît am ațipit pentru cîteva secunde. Cînd am deschis tresărind ochii, dinaintea mea zîmbea puștiul care îmi vînduse, în urmă cu două săptămîni, brîndușe de toamnă. Coșul din nuiele era gol dar mi-a întins un plic mic, ciudat, confecționat din coală de ambalat:

– Domnișoara aia căreia i-ai cumpărat flori mi-a zis să ți-l dau!

N-am apucat să-l întreb unde e Milena sau cînd a văzut-o ultima oară, fiindcă megafonul din holul gării a început să țipe cu o voce metalică, zbîrnîită: „“…reeenul accelerat din direcţiaaa ucurești-rașov-eva-imeria soseşte la linia doooi peron!”

Am citit scrisoarea Milenei în tren. Scrisese cu litere mici, ascuțite dar citețe doar atît:

Dragă Teodor,

Te rog să mă ierți, nu am putut veni să te întîlnesc. Îți voi explica atunci cînd ne întîlnim. Ne vedem într-o sîmbătă, ca de obicei. Să știi că mă gîndesc deseori la tine.

cu drag, Milena.

Am motolit foaia și plicul vrînd să-l arunc pe fereastra compartimentului, dar m-am răzgîndit și l-am îndesat în buzunarul hanoracului. Ca pe o probă incriminatorie ori dovada vie a dezamăgirii care m-a cuprins.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Hotel California (7)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s