Hotel California (8)

8.

N-am putut să dorm toată noaptea. Am recitit scrisoarea Milenei încercînd să deslușesc un sens ascuns în literele mici, ascuțite și aplecate spre dreapta dar n-am găsit niciun indiciu în afara celor scrise cu simplitate și fără echivoc: nu venise la întîlnire dintr-un motiv pe care se ferea să mi-l explice, îi plăceau zilele de sîmbătă și se gîndea des la mine. Trecuse bine de miezul nopții cînd m-am trîntit în pat, cu palmele împreunate sub ceafă și-am ascultat sunetele înfundate care răzbăteau prin zidurile vechi. Bîrnele acoperișului și podelele trozneau cu vaiete stinse de lemn mort, de sub tencuială se auzeau foșgăiturile zecilor de șoareci care se strecurau în găurile săpate-n mortarul muced, iar ronțăitul distinct al unui cariu în grindă repetat la intervale egale ca ticăitul unui ceasornic. Prin fereastră pătrundea o lumina vineție care scălda patul și toate ungherele dormitorului suspendat într-un lințou vinețiu. M-am ridicat într-un cot și am zărit printre zdrențele norilor, luna plină. Vrăjitoarea misterioasă care dirija sabatul drăcesc, muza decrepită a poeților romantici și famelici, bătrîna cobe vinovată de lanțurile neîntrerupte de sinucideri, mă privea cu un rînjet rece întipărit pe fața rotundă dar palidă ca a unui înecat. Nu ne suportam din copilărie, cînd inventasem un fel de descîntec pe care îl intonam cu pleoapele strînse și mîinile așezate cruciș pe piept: ,, Lună-nebună du-te pe deal, călare pe-un cal, înfulecă mătrăgună, că și ea-i nebună…” iar acum venise să-mi tulbure iarăși somnul. Nu-mi cumpărasem perdele, îmi plăcea să privesc cerul în orice oră a zilei și a nopții. Am smuls din așternuturi un cearșaf și l-am atîrnat între cercevele dar degeaba, tot n-am putut să scap de senzația că mă urmărea în continuare cu zîmbetul ei înghețat, întipărit pe obrazul pustiit de cratere vechi de milioane și milioane de ani. De-abia spre ziuă cînd bătrîna strigoaică s-a dus la culcare, căzut într-un somn chinuit de vise neclare. După ce m-am trezit și așteptam să clocotească apa pentru ceai, mi-am amintit ce visasem. Eram în piață și căutam ceva printre tarabe cînd în spatele meu s-au auzit duduitul unui motor puternic. M-am întors și am văzut un automobil enorm, negru și lung ca un dric frînînd în spatele meu. Portierele s-au trîntit și din mașină au coborît un bărbat înalt, solid, fără chip și o femeie scundă și zveltă cu fața ascunsă de o broboadă din lînă cafenie. Fără o vorbă, au început să scoată dinăuntru niște saci. I-am urmărit cum îi aruncau lîngă o tarabă și m-am apropiat. Din saci au început să se rostogolească cartofi, căpățîni de varză și mere. Femeia și-a coborît broboada pe umeri și am recunoscut părul de aramă, obrazul rotund cu pielița sidefată, ochii de forma și culoarea frunzelor de salcie a Marlenei. „ ce faci aici?” am îngăimat. Ea a zîmbit cu aceeași grimasă ușor disprețuitoare care-i strîmba năsucul în vînt: „ nu vezi, vînd!” Am întins mîna spre palmele mici care aranjau legumele și fructele în grămezi simetrice dar n-am atins decît suprafața zgrunțuroasă a mesei din beton. A apucat un măr mare cu coaja purpurie și mi l-a întins: „ gustă…sunt foarte bune din livada lu’ babacu-miu!” Mărul îmi frigea degetele, de parcă era o bilă de oțel încins în foc. „ unde ți-e chitara, Marlene?” am șoptit în timp ce mărul incandescent îmi găurea palma și cădea fără zgomot la picioarele noastre. Un vuiet enervant de motoare ambalate la maxim, utilaje care zdrăngăneau din toate încheieturile i-a acoperit vocea. O vedeam mișcîndu-și buzele dar nu auzeam nimic și strigam: „ chitara, chitara ta, Marlene, ce ai făcut cu ea?!” apoi toate din jur, copertinele mohorîte, tarabele, trotuarul murdar, grămezile de cartofi, piramidele din căpățîni varză, broboada de lînă cafenie, fața ei rotundă cu pielița delicată s-au năruit într-un hău amorf, indefinit.

În timp ce sorbeam ceaiul fierbinte s-a auzit un ciocănit lung și puternic în ușă. Nu putea fi Carol, el avea un semnal. Cu ceașca în mînă m-am îndreptat spre ușă, iar cînd am deschis-o în cadrul ei a apărut Meda. Purta o pelerină elegantă din stofă gălbui, cașmir sau ceva asemănător, cu o glugă de sub care părul negru, tuns băiețește lucea ca o flacără întunecată și o sacoșă mare din petice de piele. Nu o văzusem demult, treceau uneori și două-trei luni fără să ne întîlnim și am remarcat surprins că nu purta pe dreapta mănușa de piele neagră.

–Da, am o mînă nouă, mi-a spus urmărindu-mi privirea. E din plastic, mult mai ușoară decît cea din lemn, nu scîrțîie, dar pute a chimicale, însă va trebui să mă obișnuiesc cu ea!

Mi-a vîrît proteza sub nas și, într-adevăr, membrul artificial vopsit în culoarea pielii mirosea a polietilenă și a colorant alchidic. I-am turnat o ceașcă de ceai pe care a apucat-o cu stînga, apoi fiindcă o frigea a mutat-o între degetele din plastic. A reușit să o ducă la buze și să soarbă o înghițitură scurtă fără să verse o picătură.

– În afară de ceai, dimineața nu mănînci nimic altceva? Un corn, o bucată de brînză? Să știi că nu e bine pentru stomac, la treizeci de ani o să te trezești cu un ulcer!

M-a amuzat cicăleala ei de soră mai mare:

– Pînă atunci mai am destul. E destul de dulce ceaiul sau mai vrei zahăr?

A scotocit prin sacoșă și a scos un măr. Am tresărit, fiindcă arăta exact ca mărul din vis.

– Nici mere nu mănînci? Săracu de tine, o să te îmbolnăvești rău!

– Mănînc mere, am spus și l-am luat înfigîndu-mi dinții în carnea dulce.

A sorbit încă o înghițitură de ceai, folosind stînga de data aceasta.

– Vreau să te rog să faci ceva pentru mine, a șoptit, atingîndu-și bărbia cu proteza.

– Da, sigur. Dacă pot, de ce nu?

– Ești singurul om pe care-l cunosc și pe care aș putea să-l rog asta!

M-a mirat faptul că vorbea în șoaptă și făcea pe misterioasa.

– E un lucru simplu, dar trebuie să fii precaut și să păstrezi secretul.

Prin carnea obosită de nesomn, mi-a trecut un fior plăcut. „ te pomenești că vrea să se culce cu mine, mi-am zis, de ce aș refuza?” și am așteptat nerăbdător să continue.

– Știi camera de alături, pe care am renovat-o împreună. Ți-am spus că nu locuiește nimeni în ea și că e folosită de către niște oameni pe care îi cunosc și care se adună din cînd în cînd acolo. Aș putea să-ți înșir niște minciuni, dar adevărul este că nu pot să-ți spun mai multe, fiindcă nu ți-ar folosi la nimic, cu cît știi mai puțin cu atît e mai bine.

Am întrebat nerăbdător, fiindcă toată povestea mă făcea foarte curios.

– Și, eu, ce trebuie să fac?

Mi-a întins o cheie pătrată, cu limba zimțată, atinsă de rugină.

– Cineva a uitat acolo un obiect. Nu știu exact despre ce este vorba, dar e foarte valoros. Te rog să-l găsești și să mi-l aduci mie, fără să afle nimeni!

Ochii ei negri, întodeauna calzi, șăgalnici sau prevenitori au avut de data asta strălucirea dură a unei bucăți de antracit.

Am pus cheia în buzunar și în timp ce o conduceam spre ușă a repetat:

– Fără să afle nimeni, te rog!

Am terminat de ronțăit mărul și am băut încă o ceașcă de ceai rece. M-am învîrtit o vreme prin încăpere, am răsfoit o carte, apoi m-am trîntit din nou în pat. Cheia aceea pătrată mă împungea prin căptușeala buzunarului și m-am ridicat spunîndu-mi că trebuie să mă apuc imediat de ceea ce mă rugase Meda. Mi-am făcut un plan sumar, fiindcă nu-mi plăceau secretele și complicațiile tenebroase și vroiam să isprăvesc tot, cît mai repede. Am urmărit culoarul deschis pînă cînd madam Verzeanu a ieșit trăgînd-o pe Pufy de lesă și a coborît încet, pas cu pas, scările. Am ciocănit apoi la ușa lui Carol și, după ce am așteptat zece minute ca să mă asigur că nu era acasă, am luat-o repede spre încăperea misterioasă. Cheia a intrat ușor în broască dar, cînd am vrut să o răsucesc, s-a blocat. M-am speriat, mai ales că în spatele meu s-a auzit o voce ștearsă, fonfăită:

– Îl cauți pe Carol? Nu-i acasă!

M-am întors căutînd repede în minte un pretext care să explice prezența mea acolo. Era Gina, într-un capot ponosit, cu floricele albe pe fond verde, nepieptănată și cu pleoapele umflate. Am arătat spre cheia înțepenită.

– Cineva m-a rugat să fac ordine înăuntru, dar s-a blocat cheia în broască. Nu poți să-mi împrumuți o șurubelniță sau un patent?

Părea că cugetă la o problemă neașteptat de complicată în timp ce se scărpina între șuvițele de păr încîlcite și unsuroase.

– Nu pot, Carol mi-a interzis să mă ating de trusa lui de scule!

– N-am nevoie de toată trusa, doar de o șurubelniță. După ce termin ți-o dau înapoi, nici n-o să afle că am folosit-o!

– Nu, nu pot, mi-e imposibil! a mormăit ea.

Am renunțat să deșurubez broasca, oricum părea un mecanism vechi, destul de complicat și am reușit să scot cheia folosind ca pîrghie un băț introdus în urechea pătrată. Gina mi-a urmărit o vreme manevrele, apoi a intrat. Pesemne că o sculasem din somn și încă o dată m-am mirat cum putea Carol, care era un tip isteț și arătos să trăiască alături de una ca ea. Am dat fuga sus, unde am curățat cheia de rugină cu o bucată de glaspapir și am uns-o, în lipsa unui lubrefiant potrivit, cu ulei de gătit. Am avut noroc, de data aceasta limba zimțată ca un M de metal s-a răsucit ușor, iar cînd am apăsat clanța, ușa grea din două canaturi s-a deschis scîrțîind. M-am asigurat că nu se afla nimeni pe culoar, am închis-o încet și am intrat. Înăuntru era un întuneric dens și un miros stătut, înăbușit mi-a izbit nările. Încăperea nu avea nicio fereastră spre stradă și am apăsat zadarnic un întrerupător, probabil că toate becurile din lustra atîrnată de tavan erau arse. Am aprins un băț de chibrit și m-am orientat repede. Atunci cînd tencuisem pereții reținusem dimensiunea camerei și am reușit să înaintez fără să mă poticnesc de niciun obstacol. Cît timp a ars al doilea chibrit am observat că nu se afla în ea niciun fel de mobilă înafara unui scaun mare, din lemn, ca un jilț cu brațe. M-am așezat în jilț, mi-am aprins o țigară, iar în timp ce fumam m-am întrebat ce fel de obiect valoros se aștepta Meda să găsesc acolo. În întuneric, cu jarul țigării pîlpîind între buze mi-am reamintit un joc din vremurile pe cînd îmi petreceam vacanțele la bunici. Într-o vară, să fi avut unsprezece- doisprezece ani, în timp ce mă cățăram cu alți puști de vîrsta mea pe versantul unei rîpe am dat de un obiect alburiu și lucios înfipt în peretele de lut. Părea o piatră netedă dar după ce am sciorăit în jurul lui cu un băț s-a dovedit că dădusem peste un craniu. „ Trebuie să găsim și restul scheletului” le-am spus celorlalți și ne-am apucat să scormonim locul cu o cazma. Spre surprinderea noastră n-am mai găsit niciun oscior, în schimb am dat de o lamă ruginită din oțel, lungă de-o palmă. Am însăilat atunci o poveste fantastică despre soldații unei armate antice, presărată cu măceluri, ambuscade și execuții ritualice. Craniul curățat bine de noroi l-am dus acasă și l-am ascuns sub o grămadă de lemne. Toată vara ne-am jucat „ de-a arheologii” fără să găsim în humă nimic. Bunică-mea a găsit craniul pe cînd căuta lemne de foc și a făcut un tărăboi pe măsură, după care a chemat paznicul cimitirului din sat și i-a dat țeasta ca să o îngroape, zicea ea, creștinește.

Nu știu dacă în camera aceea se găsea vreun schelet, dar mă simțeam din nou ca pe vremea jocului „ de-a arheologii”. Am stins chiștocul de talpa pantofului, m-am ridicat din jilț și am ieșit fără să mai încui broasca. M-am repezit sus și am căutat niște scule. Îmi rămăsese din vremea cînd renovasem garsoniera un ciocan și un clește de cuie. Am deșurubat un bec din bucătărie și l-am luat cu mine fiindcă puteam să explorez camera misterioasă fără lumină suficientă și m-am întors fără să îmi pese că m-ar putea zări cineva. Madam Verzescu se întorsese din plimbarea ei matinală, o auzeam pe Pufy mîrîind și zgrepțănînd cu labele în lemnul ușii. Cît despre Gina, ea părea prea leneșă ca să mă spioneze. După ce am înșurubat becul în dulia lustrei m-am așezat din nou în scaunul acela incomod cu brațe din lemn și, cu ochii închiși am încercat să-mi imaginez unde aș putea ascunde un obiect valoros de dimensiuni potrivite sau o cutie conținînd bijuterii. M-am ridicat și am ciocănit încetișor cu vîrful ciocanului pereții pe rînd. Niciunul n-a sunat a gol. Am început de la est spre vest și, dintr-o dată, cînd am ajuns la peretele lipit de atelierul lui Carol, mi-am amintit de ceea ce îmi povestise cu o săptămînă în urmă. Am pipăit centimetru cu centimetru toată suprafața tencuielii dar n-am găsit nicio urmă a găurii pe care o făcuse el în perete. Dacă cineva ar fi descoperit-o și ar fi acoperit-o recent, cu gips sau mortar, degetele mele ar fi simțit umezeala gletului proaspăt, dar tencuiala era intactă. Am închis bine ușa și m-am întors acasă. Meda nu-mi spusese cînd are nevoie de obiectul misterios, așa că mi-am propus să fiu meticulos și la noapte să mă ocup de podele. Nu mîncasem nimic consistent, de mai bine de douăzeci și patru de ore, așa că m-am apucat să pregătesc un fel de mîncare pe care-l recomand tuturor celor grăbiți și flămînzi. Am dat trei cartofi pe răzătoare, i-am amestecat cu niște telemea fărîmițată, am adăugat niște pastă de roșii și am aruncat totul în tigaie. Cînd amestecul a început să sfîrîie, am spart deasupra două ouă. După ce am terminat de mîncat, am spălat tigaia și am urcat în patul meu suspendat. De-abia cînd m-am lungit pe saltea mi-am dat seama cît de obosit de nesomn eram, și, ca să adorm mai repede am deschis la întîmplare „ Odissea.” Nu era propriu-zis o lectură plicitisitoare dar, fiindcă o citisem de-a lungul anilor de cinci-șase ori, mi s-au închis pleoapele după ce am parcurs jumătate de pagină.

Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-a trezit lătratul enervant al lui Pufy și în timp ce încercam să deschid ochii m-a fulgerat un gînd. Dacă mă apucam de bocănit pereții și podelele în miez de noapte, în mod sigur că toate zgomotele se vor auzi amplificate și aveam toate șansele să fiu descoperit. Trebuia să mă apuc de treabă ziua, atunci cînd zgomotul străzii ar fi mascat mai bine zgomotele. Am sărit din pat, mi-am luat sculele și am coborît pe furiș. Am deschis repede ușa și am închis-o în urma mea fără zgomot. Adusesem cu mine și niște cîrpe pe care le-am îndesat sub praguri ca să pot aprinde lumina fără să fiu observat. Am învelit și capul ciocanului cu una și am început să desfac încet cuiele primului rînd de podele. A mers mai greu decît credeam, lemnul era tare și uscat, iar cuielor ruginite li se rupea capul cînd le apucam cu patentul, dar, după ce am scos cîteva scînduri, celelalte s-au desprins mult mai repede.Mă opream din cînd în cînd să ascult, cu urechea ciulită dacă bocănelile înfundate n-au alertat pe nimeni. După ce am desprins cam un sfert din toată suprafața și n-am găsit nimic, am început să găuresc pardoseaua din cărămizi, folosind ciocanul și lama unui cuțit vechi în loc de daltă. Mortarul mucegăit era sfărîmicios, se desprindea în bucăți mari și am scos repede șase cărămizi . Mi-am proptit palmele în marginea gropii și m-am aplecat spre gaura întunecată, încercînd să văd ce ascundea. Deodată, brațele mi-au alunecat în gol, cărămizile plafonului au luat-o la vale și m-am prăvălit țipînd în gol. Am avut senzația că peste creștetul meu se prăbușea toți pereții vechi, cu tencuiala lor galbenă, cu straturile de cărămizi de pe vremea otomanilor, iar molozul a început să curgă un torent de moloz. Am încercat să strig, dar praful mi-au înfundat gura și ochii. M-am zbătut zadarnic, cărămizile și molozul mă acopereau pînă la umeri. Tot sîngele mi se răcise în vene și-mi blestemam prostia și imprudența care mă împingea spre o moarte stupidă cînd, de undeva din întuneric, am auzit un lătrat ascuțit, familiar. M-am trezit pe salteaua patului meu suspendat. În dreptunghiul întunecat al ferestrei licărea o stea, ca o frunză galbenă tremurătoare din giganticul copac Yiggdrassil. Am așezat volumul lui Homer pe noptieră și am coborît. Sub ușa lui Carol se zărea o dungă de lumină.

– N-ai ceva de băut? l-am întrebat cînd capul său brunet s-a ivit lîngă toc.

– Intră, a spus, făcîndu-mi loc să trec, nu înainte de a arunca o privire cercetătoare de-a lungul culoarului, mi-a mai rămas niște vin din care-am băut la haleala de căprioară!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s