Hotel California (9)

9.

M-am tîrît pe scara abruptă spre dormitorul meu suspendat şi m-am prăbuşit pe saltea. Trecuse demult miezul nopţii şi băusem cam un litru-un litru şi jumătate din vinul lui Carol. În ciuda faptului că nu era prea sigur pe mişcările mele, mă simţeam neaşteptat de lucid, semn că licoarea fusese naturală, nefalsificată. Taică-meu spunea ,,vinul bun nu urcă niciodată la cap, oricît ai bea, el se lasă-n picioare!” Nu-mi era somn şi am început din nou să întorc pe toate feţele întîmplările întîlnirii mele ratate cu Milena. Pe măsură ce mă adînceam în gînduri eram tot mai convins că se aflase în Lugoj în acea zi. Am refăcut în minte tot itinerariul meu şi am ajuns la concluzia că prevăzuse sosirea mea, ba chiar mă văzuse aşteptînd în gară, dar se mulţumise să mă urmărească nevăzută, pas cu pas. Poate că se afla în clădirea sanatoriului în timp ce vorbeam cu diliul de portar, iar după plecarea mea pe drumul mai lung, cel care ocolea colina, se repezise pe uliţa abruptă şi ajunse în gară în timp ce eu puneam întrebări inutile registratoarei de la dispensar. O vedeam cu ochii minţii mele aburite de alcool scriind cele cîteva cuvinte în grabă, pe genunchi, apoi ridicîndu-se şi înmînînd scrisoarea, cu un zîmbet misterios, puştiului care vindea brînduşe. Amănuntele acestea imaginare m-au liniştit puţin deşi nu-mi puteam explica de ce făcuse asta şi totul mă sîcîia ca o durere de măsele. Trebuia să o întîlnesc cu orice preţ şi să-i cer o explicaţie, oricît de neplăcute ar fi fost consecinţele. Nu fusesem niciodată într-o situaţie asemănătoare, eşecul legăturii mele de-o noapte cu Marlene avea alte repere şi nu puteam să bîjbîi la nesfîrşit, ca pe culoarul unui hotel scufundat în întuneric, căutînd uşa potrivită. Deocamdată, pe clanţa uşii mele se aflau legate două baticuri, unul bleumarin cu buline albe şi celălat galben canar, iar între ele agăţat un bileţel banal, scris în grabă.

M-am trezit dimineața, la nouă și jumătate, cînd raze răzlețe au pătruns în curtea interioară scăldînd zidurile într-o lumină delicată, ca interiorul unei scoici de sidef. Primul meu impuls, după ce mi-am aruncat privirea pe cadranul ceasului, a fost să sar din așternut, dar mi-am amintit că aveam încă trei zile de lenevit în timp ce ceilalți dascăli înotau în noroaiele toamnei îndemnînd elevii să culeagă porumbul de pe tarlaua c.a.p.ului. Am rămas în pat și am pus la punct un plan minuțios cum să o întîlnesc pe Milena, propunîndu-mi ca de data asta să stabilesc eu toate amănuntele întîlnirii. Am fiert un ceai de mentă și am mîncat niște pîine cu margarină și brînză, apoi mi-am ales cele mai bune țoale pe care le aveam în garderobă. După ce m-am spălat repede cu puțină apă încălzită pe aragaz, la duș nu curgea apă caldă decît sîmbătă seara, m-am bărbierit atent, cu mișcări precaute fiindcă singura lamă pe care o aveam se tocise de atîta folosință. Cu părul nu prea aveam ce face, îmi crescuse în bucle rebele, lung pe ceafă și peste urechi. L-am umezit puțin ca să-l întind cu piaptănul, dar s-a zburlit mai tare făcîndu-mă să aduc cu un beatnic anacronic. Am îmbrăcat un pantalon din catifea neagră, reiată și un pulovăr crem, cu gulerul rulat. N-aveam o oglindă care să mă cuprindă în întregime și m-am sucit cîteva clipe în fața celei din baie. În ansamblu n-arătam rău, deși contrastul dintre pantalon și pulovăr era cam mare și păream tăiat în două. Mi-am curățat mocasinii de praf și, după ce am îndesat în portmoneu toți banii pe care îi aveam, am ieșit închizînd bine ușa. În capul scărilor am dat nas în nas cu Carol. Căra o cutie mare din carton și am sărit să-l ajut.

– Nu e grea deloc, mi-a spus deschizînd-o și arătîndu-mi conținutul, fîșii înguste și petice de piele multicoloră.

– Ce faci cu resturile astea?

– Văd eu…chestii împletite, brelocuri, fleacuri pentru crăciun, nu știu încă. Da’ unde te duci așa ferchezuit, la o întîlnire?

– Cam așa, numai că e în alt oraș. Spune-mi, nu știi de unde să fac rost de o mașină care să mă transporte pînă la Lugoj?

A lăsat cutia jos și a meditat cîteva secunde.

– Am o cunoștință care ar putea s-o facă. Problema e să procure benzină, că-s niște rînduri de-un kilometru la stațiile peco, își pun oamenii autoturismele la coadă decuseară! Vrei mașina chiar azi?

– Lasă, i-am spus zîmbind unei idei lăuntrice ce mi se înfiripa în minte, mă descurc eu cumva!

Am luat-o pe străduțele lăturalnice pînă am ajuns în centru. Am trecut de „ fîntîna cu pești” o oroare de arteziană, în formă de stea, în bazinul căreia fuseseră plasate cinci hidoșenii cu solzi și gurile larg deschise. Se spunea că fuseseră turnați prin 57’ în perioada ocupației sovietice din bronzul unor statui regale. Acum nu curgea strop de apă din gurile peștilor, probabil că făceau economie și aici. M-am oprit lîngă stația de tramvai și mi-am aruncat privirea spre cele patru-cinci dacii cu inscripția „ getax” pe portieră, parcate lîngă trotuar. M-am îndreptat spre cea mai arătoasă dintre ele, la volanul căreia un bărbat între două vîrste, îmbrăcat într-o pufoaică gri se îndeletnicea cu dezlegarea unui rebus.

– Sunteți liber? l-am întrebat cam aiurea, era evident că nu aștepta pe nimeni și nici nu avea de gînd să plece în cursă.

A pus tacticos ziarul pe banchetă și m-a privit printre gene.

– Da, sunt liber. Pînă unde vrei să mergi?

Mi-am pipăit portofelul.

– Pînă la Lugoj. Mă duceți?

A început să rîdă disprețuitor:

– Te-aș duce și pînă la București dar n-am benzină decît pentru vreo zece kilometri !

S-a întors la dezlegarea rebusului, lăsîndu-mă destul de năucit în mijlocul trotuarului. Am dat să plec cînd am auzit alt individ, un tînăr brunet, cu părul lung, negru și lipit de țeastă strigînd :

– Alo, domnu’ vreți o mașină?

Nu mi-a inspirat prea multă încredere și el a repetat întrebarea.

– Da, aș vrea, i-am replicat, dar ai benzină să mă duci pînă la Lugoj?

A început să rînjească. Hotărît lucru venise ziua în care taximetriștrii deveniseră toți niște entități superioare:

– Io nu circul cu benzină, merg pă metenol!

Nu știu ce notă avusese la chimie, probabil că fusese corijent și i-am spus:

– Metanolul e foarte toxic, nu știai? Otravă curată, te omoară în cîteva ore!

A ridicat din umeri, rînjind cu nepăsare.

– După cum se-observă n-am murit încă… și ce nu te omoară, te face mai tare…cine zicea asta, Adrian Păunescu, nu?

– Nu n-a zis-o el, dar ce contează. Mergem și cu metanol!

– Așa te vreau, șefu’ cine nu riscă, nu cîștigă !

Mi-a întins o mînă aspră, cu bătături proeminente :

– None-mi zice mie. La dispoziția lu’ matale. Cînd plecăm?

– În jumătate de oră. Așteaptă-mă aici, mai am cîte ceva de cumpărat!

Am intrat în cel mai apropiat magazin alimentar și am luat o sticlă de spumos. Oricum nu aveau altceva pe rafturi, înafară de conserve cu castraveți bulgărești în oțet și crochete de creveți vietnamezi. Din colțul cinematografului Capitol am cumpărat nouă boboci albi de trandafir. Femeia care mi i-a vîndut mi-a zîmbit cu toată gura ei știrbă: „ s-aveți noroc în dragoste!” Dacia lui None arăta bine, caroseria lucea proaspăt spălată, ca nouă, dar înăuntru mirosea tare a metanol. M-am așezat pe scaunul din dreapta șoferului și am pus cu grijă buchetul învelit în celofan și sticla cu spumant pe bancheta din spate. None mi-a aruncat o privire șmecherească semnificativă de parcă ar fi zis „ ești gigea, ce mai”, a atins apoi iconița atîrnată de mînerul schimbătorului de viteze mormăind „ doamne-ajută” și a demarat lin.

– O luăm prin Buziaș, șefu’, dacă n-ai nimic împotrivă. E mai lung cu zece-cinșpe kilometri dar drumu-i mai bun și mai frumos!

Ne învoisem la două sute de lei pentru cursă, așa că i-am dat un avans de o sută și-am spus:

– Ia-o pe unde crezi tu, nu mă grăbesc!

Conducea degajat și sporovăia vesel, fără să scape o clipă din ochi șoseaua plină de hîrtoape.

– Să-ți spun drept, îmi plac clienții care nu se grăbesc. Da’ uite că toată lumea din ziua de azi e pe fugă, toate le face-n goană…și ce rost are? Că oricît te-ai grăbi și orice ai face tot acolo ajungi, la doi metri sub pămînt. Uite, săracu cumnatu-miu. Într-o toamnă, tot așa pe vremea asta, ploua de se umpluse canalizările și el în ploaie, schimba o roata la roman diesel că făcuse pană. „ unde drac te duci, frati-miu, îi zic, ce grabă ai? intră naibii în casă pînă se oprește vijelia, îți usuci și tu hainele!” dar el nu și nu că e-ntîrziere, că tre să ducă urgent nuș ce drac de piese la Craiova-n fabrică de parcă dacă ajungea după trei-patru ore nu găsea fabrica aia tot acolo? Atît i-a fost, tîmpitu’ dracului!

– A făcut un accident și a murit? m-am prefăcut interesat de povestea lui.

– Neah, de unde norocul ăsta pe sor-mea! A răcit dobitocu’ că plecase cu hainele ude pe el, a dat în pneumonie și acum e internat în sanatoriul t.b.c. n-a mai adus un ban în casă de doi ani! Noroc că-i mai ajut eu că altfel ar muri de foame toți cinci.

A tăcut o vreme, conducînd încruntat, muncit de regrete neîmpărtășite, dîndu-mi prilejul să admir peisajul. Șoseaua șerpuia printr-o pădure deasă, cu frunzișul atins de penelul brumei în frumoase nuanțe de arămiu, purpuriu și auriu-roșcat.

– Eiii, ce zici șefu’ merge cias Mița mea chiar dacă-i dau metenol nu benzină?

Mă simțeam ca într-o retortă în care bolboroseau vapori amețitori de metanol așteptînd din clipă în clipă să se producă o scînteie fatală, dar n-am vrut să-l jignesc.

– Merge…cred că-n două ore suntem la Lugoj!

Șoseaua a apucat-o pe pantă tot mai abruptă, iar Mița a început să se opintească din toate pistoanele ei recondiționate. None o îmboldea cum își îndeamnă un jocheu, bidiviul, cu lovituri de palmă în bord și sudalme scrîșnite dar motorul încins gîfîia tot mai tare, iar cînd a am ajuns în josul pantei s-a oprit. A sărit jos și a desfăcut capota din care s-a înălțat un abur alb și înecăcios.

– O las să-și tragă sufletul un pic, a mormăit așezîndu-se pe taluz și aprinzîndu-și un carpați fără filtru. Eu n-aveam chef de fumat, vaporii de metanol îmi făcuseră greață.

După un sfert de oră s-a urcat din nou la volan și a învîrtit cheia în contact. Mița a hîrîit ca un cal astmatic dar n-a luat-o din loc. S-a învîrtit în jurul ei, ciocănind și lovind blocul motor cu o șurubelniță dar inutil. Mi-a explicat mie și tufelor arămii de pe marginea șoselei:„ o fi vreun jicler sau mațu’ de alimentare” și s-a aplecat peste marginea capotei.

– Ai grijă, am strigat văzîndu-l că se pregătea să sufle într-un furtun, dacă înghiți un singur gram de metanol te-ai dus, în cel mai bun caz orbești! M-a ascultat și a suflat în furtun folosind o pompă pneumatică, dar degeaba, Mița nu vroia să pornească. Am privit amîndoi, cam jumătate de oră, în susul și-n josul drumului dar n-a apărut niciun autovehicul. Atunci am apucat buchetul de trandafiri și sticla de spumos și i-am spus:

– None, nu te supăra, dar eu o iau la picior, n-are sens să aștept aici. Pînă la Lugoj nu mai sunt decît vreo douăzeci-treizeci de kilometri, poate mă ajunge vreo mașină din urmă, iar dacă nu mă ajunge diseară tot sunt acolo!

El s-a scărpinat încurcat în lațele negre și mi-a întins suta de lei, dar am refuzat s-o iau înapoi.

– Păstreaz-o pentru deranj și, pe-urmă ai nevoie de ceva bani ca să o repari pe Mița.

– Șefu’ ești un lord, mai multe nu zic. Mai rar așa client ca mata!

Am pornit cu pas vioi, privind din cînd în cînd peste umăr și-n cîteva minute, amîndoi, el și mașina înțepenită în peisaj, au ajuns la dimensiunile unui punct. Mersul m-a înviorat și mi s-a părut o idee bună să o iau la picior prin aerul curat, încărcat de miresme de mușchi reavăn, de frunze veștede și de ciuperci. Încălțările procurate de Carol erau comode și am pășit mai bine de două ore, plin de încredere în puterile mele. Am ieșit din pădure urmînd curbele șoselei tot mai surpate, pînă m-am pomenit deasupra unei văi line și ochii mei au dat de o colină largă, unduindu-se sub brazdele de pămînt roșcat răscolit de pluguri și parcelele lungi, semănate cu lucernă de toamnă, de-un verde-auriu. Sub poala dealului se zăreau risipite cinci-șase căsuțe cu zidurile spoite cu var amestecat cu piatră vînătă, zugrăveala folosită de cei săraci. Deasupra, cerul înalt, vînăt ca lama unei săbii se acoperea treptat de nori bulbucați, de culoarea cremenei care prevesteau ploaia. Peisajul acela atît de simplu și brut, dar încărcat cu semnificații imemoriale, mi-a tăiat răsuflarea. M-am așezat în iarbă privind minute în șir dealul, valea și cerul pînă cînd duduitul unui motor greu a rupt liniștea, iar din spatele meu a apărut un tractor trăgînd după el o remorcă plină cu coceni de porumb.

– Unde te duci? a strigat spre mine tractoristul, un bărbat în putere cu fața injectată și purpurie. Salopeta lui decolorată avea aceeași nuanță ca și casele din vale. I-am explicat repede fără să pierd vremea cu amănunte ce pățisem.

– Hai suie-n remorcă că te duc io pîn’ la Boldur, de-acolo mai ai jumăta dă cias cu picioru’!

Am călătorit încă două ore, hurducăit și smucit în toate direcțiile de traseul sinuos al remorcii pînă cînd tractorul a oprit la marginea unui drum pietruit cu pavele groase din granit șlefuit de roți.

– Colea, dac-o ții tot nainte, îi Logoju’! mi-a spus tractoristul.

Ploaia care mă urmărea din marginea pădurii a început să șiroiască pe neașteptate. Mergeam cît puteam de repede dar, în scurtă vreme, pantalonii de catifea și pulovărul mi s-au îmbibat de apă. Se întunecase de-a binelea, mi se făcuse frig, apa rece îmi ajunsese pînă la piele, iar prin perdeaua deasă de picuri orașul mi se părea mai îndepărtat decît El Dorado. Au trecut două-trei mașini dar, fiindcă nu am făcut semne disperate, continuînd să pășesc cu capul plecat sub aversele reci, nu a oprit niciuna. Am ajuns în cele din urmă în dreptul unei tăblii albe pe care litere de jumătate de metru m-au salutat cu o naivă ospitalitate:

BINE ATI VENIT ÎN MUNCIPIUL NOSTRU !

Am aruncat buchetul, bobocii de trandafir atîrnau cu petalele fleșcăite, șiroind de-o apă murdară, spunîndu-mi cu un zîmbet „ poate că Milenei nici nu-i plac trandafirii albi” și m-am îndreptat spre o dugheană în fereastra căreia pîlpîia o luminiță palidă.

– Vă rog, îmi puteți spune cum găsesc cel mai apropiat hotel ? am întrebat-o pe femeia care mi-a deschis, o blondă planturoasă cu pieptul și umerii strînși într-un halat vișiniu.

– Un hotel ? s-a mirat ea, păi, la noi în oraș nu prea sunt hoteluri !

În lumina lanternei a apărut un bărbat cu creștetul acoperit de o bască și cu obrazul ridat în care perii cenușii ai bărbii păreau firicele de licheni.

– Pe vremuri erau și la noi hoteluri…tu nu știi, Domnico, că erai mică pe-atunci…eheeei, și-ncă ce hoteluri ! Cu lustre de cristal și covoare persiene pe jos, în tot locul, iar în hol oglinzi în care te vedeai din cap pînă-n picioare. Cameristele, toate, purtau șorțuri albe, scrobite cu dantelă și-n camere mirosea numai a levențică și odelcolon !

– Lasă poveștile, nea Ilie, omul caută un loc unde să doarmă la noapte !

– Chiar așa, am oftat, n-am pretenții mari, caut doar un loc unde să pun capul la noapte !

S-au consultat din priviri și blonda mi-a explicat cu gesturi largi ale mîinilor ei grăsuțe și încărcate de inele :

– O iei dumneata spre gară, știi unde vine gara, drept înainte peste linii, iar de la gară o iei pe partea dreaptă către pod, dar nu apuci să treci podul o ții așa pînă ajungi la semafor. La semafor faci dreapta, treci de cofetărie și mai mergi oleacă pînă ajungi la hotel, Favorit parcă-i zice. Îl vezi imediat, e-o clădire mare, roșie, imediat la stradă!

I-am mulțumit pentru informație și m-am îndreptat spre gară. Ploaia se mai potolise dar trotuarele ude lucind sub pîlpîirea felinarelor care le încadrau erau pustii. În depărtare s-a auzit șuieratul unui tren, ca în urmă cu două săptămîni. Am pășit peste linii și am ajuns la semafor fără să întîlnesc un singur trecător, apoi am făcut la dreapta, am trecut de „Cofetăria Simina” și m-am pomenit în fața unei case masive dar scunde, cu acoperișul întro singură apă și fațada tencuită într-un roșu mohorît. Am împins clanța unei porți din tablă și m-am trezit într-un gang închis de geamuri din sticlă mată, verzuie, galbenă și bleu. La capătul gangului, la o masă acoperită cu mușama, o fată de cincisprezece-șaisprezece ani, cu fața mică, ascuțită asculta muzica care huruia într-un castofon cu carcasa neagră. Părul ei castaniu era strîns într-o coadă groasă care i  se mișca în ritmul muzicii. M-am îndreptat nesigur pe picioare spre ea, pînă cînd a lăsat audiția deoparte și mi-a aruncat o privire mirată.

– Spune-mi, te rog, aici e hotelul Favorit?

Fata a sărit de pe scaun, a deschis o ușă laterală a geamlîcului și a strigat cu o voce de contraalto, neașteptat de puternică pentru pieptul ei îngust.

– Tatăăă, hai că a venit cineva care vrea cameră!

Prin ușa întredeschisă s-a auzit cotcodăcit de găini și tîrșîitul unor încălțări grele. În încăpere a intrat tușind și bombănind un bărbat înalt și adus de umeri, chelios cu fața prelungă și maxilarul deviat mult într-o parte. Purta un șorț din pînză cenușie cu un buzunar mare la piept din care a scos triumfător un ou mare cu coaja arămie și i l-a arătat fetei:

– Asta-i de la porumbaca aia tînără, să nu-l vînzi, pune-l deoparte în cămară !

Chipul lui asimetrică strălucea de parcă oul acela ar fi fost produs de o pasăre miraculoasă. Fata i l-a luat din mînă și l-a așezat pe masă :

– Tată, domnul vrea o cameră pentru noaptea asta !

– Nu-s domn, am spus, sunt un călător oarecare…e tîrziu, sunt obosit și aș vrea să mă culc cît mai repede ! am spus cu o voce stinsă.

– Sigur, îndată vă dau o cameră. Noi de-aia suntem aci, să primim călătorii la orice oră din zi și din noapte!

Spre uimirea mea a dispărut tîrșîindu-și picioarele de unde venise, fără să schițeze niciun gest că ar avea de gînd să mă cazeze undeva. Dintr-o dată m-am simțit sleit de puteri și m-am sprijinit amețit de mușamaua în carouri alb-roșii. Oul s-a rostogolit și a căzut  plesnind și împrăștiindu-se într-o pată portocalie pe dușumea. Fata a izbucnit în rîs, privindu-mă ca și cum mi-ar fi jucat o farsă.

– Găinile lui…toată ziua stă cu ele, le dă apă, grăunțe și le caută de ouă. Altceva nu-l interesează decît dacă porumbaca sau moțata îs sănătoase și fac ouă !

A scos din sertarul mesei o cîrpă și a șters, fără să se aplece folosindu-și talpa pantofului, băltoaca de gălbenuș.

– Cred că dacă într-o bună zi aș dispărea de acasă nici n-ar observa că m-am dus, într-atît e de preocupat de găini ! De aia s-a și făcut hotelier să aibe vreme de ele. Dacă i-ar păsa de mine s-ar angaja la uzină, că acolo se cîștigă bine !

,, Hotelierul” a reapărut, aranjîndu-și din mers o cravată vișinie atîrnată la gît și am înțeles imediat sensul dispariției lui neașteptate. Îmbrăcase o cămașă albă și o pereche de pantaloni din tergal negru și ținea în mînă un registru gros cu coperți din carton. S-a așezat la masa acoperită cu mușama și m-a întrebat privindu-mă pe sub sprîncenele foarte stufoase ca două tufe de păr sur.

– Doriți o cameră cu un singur pat sau una cu pat dublu ? Tarifele diferă cu douăzeci de lei pe noapte !

– Cu un pat sau cu două, nu contează !

–Vă rog să-mi prezentați un act de identitate !

I-am întins buletinul pe care l-a studiat fără să se grăbească, apoi a mîzgălit ceva în caiet și m-a întrebat din nou :

– Cîte zile doriți să rămîneți la noi ?

– Nu știu…depinde cît de repede îmi rezolv treburile ! am răspuns.

– Dacă rămîneți mai mult de cinci zile lucrătoare vă pot face o reducere!

– Nu, nu cred că voi sta mai mult de o noapte, maxim două!

S-a ridicat, a închis registrul și mi-a înapoiat buletinul.

– Pot să vă dau camera 102, nu are vedere la stradă, dar e foarte confortabilă!

S-a răsucit spre fata care dăduse drumul casetofonului și asculta cu ochii închiși muzica sacadată care răsuna din carcasa neagră.

– Neli, te rog să iei bagajul domnului și să-l conduci la o sută doi!

– N-am bagaj, am murmurat și atunci am realizat că hainele mele stropite de noroi, hanoracul fleșcăit de ploaie în buzunarul căruia sticla de spumos atîrna ca un pietroi lunguieț, fața trasă, cu părul încîlcit, atîrnîndu-mi în șuvițe ude, pe scurt, toată înfățișarea mea aducea cu a unuia care rătăcea fără o țintă precisă pe drumuri. Am luat-o pe urmele fetei care m-a condus printr-un coridor întunecat și cotit pînă în dreptul unei uși din placaj, vopsite în vișiniu. Cînd a deschis-o, un miros stătut de mucegai, lemn vechi ros de carii și praf mi-a izbit nările. Camera, însăși, avea un aer de parcă nu ar fi fost locuită de zeci de ani, era mică și ocupată aproape în întregime de un pat îngust, o noptieră și un dulap din același material și culoare cu ușa. Fata a deschis fereastra și a ridicat cuvertura de pe pat netezind perna și cearșafurile. Erau curate dar aveau nuanța gri-vineție a lenjeriei uzate de multe spălaturi. M-am așezat pe marginea lui și arcurile somierei au scîrțîit indignate. Am privit pereții acoperiți de un tapet cu model mărunt, floricele vernil pe fond bleu. Lîngă ușă atîrna o fotografie înrămată înfățișînd un peisaj hibernal. Mi-am frecat obrajii pe care țepii bărbii crescuseră neașteptat de repede și am inspirat cu nesaț valul de aer rece și umed care venea din întuneric. Prima parte a planului meu nu izbutise, silueta Milenei se îndepărta în beznă, enigmatică, de neatins, dar m-am consolat la gîndul că voi relua căutările a doua zi, dis-de-dimineață, cînd după o noapte de odihnă, perspectiva asupra locurilor, întîmplărilor și oamenilor va fi mult mai limpede.

– Noapte bună și somn ușor ! am auzit ca de la mare depărtare vocea fetei. Se oprise prag, cu mîna pe clanță.

– Noapte bună ! am răspuns.

– Dacă mai aveți nevoie de ceva mă găsiți la recepție. Cînd culcați vă să închideți fereastra că n-o să puteți dormi din cauza cocoșului, cîntă din două în două ore, parcă-i un orologiu cu pendulă! Altcineva n-o să vă deranjeze, nu mai e nimeni cazat la noi !

– Așa am să fac, mulțumesc !

După ce a închis ușa m-am dezbrăcat și am atîrnat hainele umede pe ușa garderobului. M-am băgat în pat, iar cearșafurile jilave, mirosind a săpun de casă mi-au făcut pielea să se înfioare, de parcă plonjasem într-o apă rece. Scuturat de frisoane m-am învelit în cuverturi, sperînd să adorm cît mai repede, fiindcă fac parte din specia celor care nu pot adormi cu una cu două într-un pat străin, dar n-a fost așa. După două-trei minute am simțit cum ceva minuscul mi se plimba pe corp și imediat două trei pișcături mi-au ars pielea. Am aprins veioza de pe noptieră și am cercetat cearșaful. N-am găsit nimic și m-am întins înapoi în pat dar pișcăturile au continuat și o mîncărime enervantă mi-a năpădit pielea. Am sărit din nou din pat vînturînd așternuturile și am întors somiera cu dosul în sus. Pe marginea ramei patului se înșirau zeci de gîngănii mici ca un colier de mărgele mici, sîngerii. Am dat să le strivesc dar șiragul s-a rupt și ploșnițele s-au risipit în crăpăturile scîndurilor. M-a apucat un rîs nervos și timp de trei-patru minute am stat în mijlocul încăperii hohotind și neștiind ce să fac. Să-l trezesc pe hotelierul pasionat de galinacee și să-i arăt în ce condiții mă cazase sau să mă îmbrac și să mă strecor pe ușă fără nicio explicație ? Am desfăcut dopul sticlei de spumos cu ajutorul unui umeraș de sîrmă, găsit în dulap și am tras salteaua în mijlocul camerei. M-am trîntit pe ea și am băut cu înghițituri lungi. Vinul era acru dar mi s-a urcat la cap destul de repede, mai ales că nu mîncasem nimic de dimineață și am reușit să ațipesc. Ploșnițele nu m-au mai deranjat, dar între două reprize scurte de somn, auzeam cocoșul trîmbițîndu-și cu un cucurigu prelung victoria asupra tenebrelor nopții. La un moment dat, pe jumătate adormit, mi-a trecut prin minte să mă ridic, să deschid fereastra și să arunc în direcția lui cu sticla goală dar am alunecat din nou pe saltea, într-un somn chinuit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s