Hotel California ( 10 )

10.

M-am trezit brusc, cu senzaţia că intrase cineva în cameră şi mă privea în timp ce dormeam. Amănuntele neplăcute ale nopţii trecute s-au risipit repede cînd mi-am amintit că nu trebuia să merg la școală şi aveam s-o întîlnesc negreşit pe Milena. Am aşezat salteaua la loc, în rama patului, mi-am tras puloverul şi pantalonii  jilavi şi am ieşit pe culoar. Era încă întuneric şi am bîjbîit pipăind pereţii pînă cînd am ajuns în holul cu glasvand. Dincolo de geamurile colorate se auzeau cîrîit de găini şi vocea înfundată a recepţionerului. Am deschis şi l-am găsit înconjurat de păsări: găini albe din rasa lenghorn, porumbace, roşcate şi trei-patru bibilici se roteau ciugulind boabele de porumb pe care le risipea ca o ploaie de aur pe dalele curţii. O găină moţată i se cocoţase pe genunchi şi îi ciugulea din palmă în timp ce degetele lui îi mîngîiau drăgăstoase penajul roşu-arămiu. Cînd m-a văzut, s-a ridicat şi m-a salutat.
– Cum aţi dormit? Sper că nu v-a deranjat cocoşul?

– Deloc, am dormit ca un prunc! am minţit, hotărîndu-mă să nu-i relatez nimic despre episodul cu ploşniţele.
A zîmbit şi mi-a arătat trei ouă albe  care luceau în palma lui lată:
–Vedeţi, fără cocoş nu se poate. El cocoşeşte găinile, găinile fac ouă, din ouă iasă puicuţe şi cocoşei, care la rîndul lor se împreunează şi tot aşa, lucrurile merg mai departe, c-aşa-i croită natura .
I-am întrerupt peroraţia despre perpetuarea speciilor.
– Unde e baia? Aş vrea să mă spăl!
S-a scărpinat în creştet:
– Momentan e defectă, dar am să vă aduc un lighean, acilea-n curte.
Curtea nu prea mare, de cel mult opt-nouă metri pătraţi era încadrată pe trei laturi de coteţe din scînduri, acoperite cu plasă de sîrmă şi vopsite cu var, iar a patra închisă de un zid scund, unde, sub un acoperiş din tablă ondulată am zărit o maşină de gătit cu lemne, o măsuţă, două taburete şi cîteva ustensile de bucătărie. A intrat acolo şi s-a întors cu un lighean mare din plastic pe care l-a aşezat pe un taburet lîngă un furtun lung care se strecura din interiorul clădirii. M-am spălat repede, frecîndu-mi obrazul, gîtul şi braţele cu apă rece.
– Să ne scuzaţi, că la noi e oleacă dezordine, ca la ţară, nu prea avem clienţi! a spus întinzîndu-mi un prosop aspru dar curat, care mirosea a săpun de casă.
A intrat în bucătărie şi a aprins focul şi a aşezat o tigaie pe maşina de gătit. A adăugat o lingură de grăsime, apoi a spart cu grijă toate cele trei ouă, vărsîndu-le înăuntru. Nu mîncasem nimic de mai bine de douăzeci şi patru de ore şi mirosul de ouă prăjite mi-a răscolit foamea mai abitir decît o omletă elaborată, gătită în bucătăria unui hotel de trei stele. Recepţionerul a aşezat tigaia pe masă şi a strigat:
– Neli, adu pîinea şi hai să mîncăm!
Fata a apărut îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de trening roşii şi bluza unei pijamale bărbăteşti în dungi, prea largă pentru ea. A căscat frecîndu-şi pleoapele umflate de somn.
– Nu mai avem pîine, numai nişte mămăligă rece de-aseară!
– Nu-i nimic, am intervenit eu, îmi place mămăliga rece!
Mi-am dat seama după figurile lor consternate că nu avuseseră de gînd să împartă micul dejun cu mine. Mi-am scos repede portmoneul cu un gest larg:
–Vă plătesc tot, bineînţeles!
Am mîncat direct din tigaie, cu înghiţituri hulpave, aproape pe nemestecate şi, după ce am şters ultimele fărîme de ouă şi grăsime cu un dumicat de mămăligă, am spus:
– A fost cea mai bună omletă pe care am mîncat-o vreodată! Se vede după gust că-s ouă de calitate!
Chipul recepţionerului s-a luminat de parcă îi înmînasem o medalie de onoare. L-am întrebat cît îi datorez şi a mormăit de parcă făcea nişte calcule complicate în minte:,, o cameră cu un pat, plus rabatul comercial pe o noapte, minus remiza pentru bagaje, fac şaizeci şi cinci de lei.” Am scos două bancnote noi de cincizeci insistînd să primească bani şi pentru micul dejun. A refuzat şi fata mi-a dat rest un pumn de monede scoase dintr-o cutie veche de tablă. M-au urmărit amîndoi cu privirea în timp ce ieşeam grăbit strigînd în urma mea:,, să mai poftiţi pe la noi, vă aşteptăm şi altă dată!”
Nu se luminase bine de ziuă cînd am luat-o spre gară. Străzile erau aproape goale, ici colo,  grupuri mic de trecători se grăbeau în aceeaşi direcţie cu mine. În micul scuar din faţa gării am zărit cinci şase potăi care se înghesuiau în jurul unei siluete neclare, înalte şi subţiri, îmbrăcate într-un pardesiu lung, cenuşiu, care le arunca dumicaţi de pîine. Am intrat în hol şi mi-am rotit privirile peste geamurile cassei de bilete, peste băncile sălii de aşteptare şi dincolo de marginea peronului, unde duduia o locomotivă pentru manevre. Ornicul de deasupra intrării îşi înţepenise limbile la 11: 34, în timp ce ceasul meu arăta 7:12. Femeia de la ghişeul de informaţii a ieşit din cabina ei strîmtă strigînd: ,, Ioane, vezi dacă s-a deschis la pîine, ia-mi şi mie două franzele!” Ecoul vocii ei s-a reverberat în tot holul, mai puternic decît megafonul care anunţa sosirea şi plecarea trenurilor. Mi-am aprins o ţigară şi am ieşit pe peron. În lumina rece aruncată de becurile cu neon dalele din beton, şinele unsuroase, stîlpii de înaltă tensiune luceau argintii. Dintr-un vagon albastru cu ferestrele oarbe au coborît două femei şi un bărbat tînăr cocîrjaţi sub povara unor saci din pînză cafenie. I-am urmărit cu privirea de parcă aş fi vrutt să ghicesc din ce direcţie veneau şi încotro se îndreptau. Megafonul din hol a început să hîrîie şi să rostească sacadat ,, trenul accelerat din direeecţia bucureşti-turnu severin-caransebeş soseşte la linia doi peron!” S-a auzit imediat  fluieratul strident al locomotivei şi şarpele masiv, metalic al vagoanelor a pătruns scrîşnind lung în penumbra gării. M-am răsucit spre hol şi în cadrul uşilor  s-a ivit silueta Milenei, îmbrăcată în pardesiul lung şi demodat din stofă cenuşie pe care i-l cunoşteam atît de bine. Părea că ar căuta pe cineva, iar cînd m-a zărit buzele ei subţiri au schiţat un zîmbet stîngaci şi ochii încercănaţi au lucit veseli sub lentilele ochelarilor. Oboseala nopţii trecute s-a risipit cînd am păşit spre ea. Răsufla greu de parcă alergase şi pe obrajii palizi de obicei i se îmbujoraseră.
– Milena, am spus, ce mult a trecut de cînd nu te-am văzut! De-ai ştii cît mă bucur că ne-am întîlnit în sfîrşit!
Îşi strînsese părul castaniu, mătăsos într-o coadă, iar gîtul ei gracil ieşind dezgolit de sub gulerul ridicat al pardesiului îmi amintea de lujerul decolorat şi plăpînd al unui stînjenel-de-apă.
– Şi eu mă bucur, Teodor! Era cît pe-aci să nu ne întîlnim, fiindcă, zăpăcita de mine, m-am oprit să dau de mîncare unor căţei…credeam că am timp destul dar ceasul gării s-a oprit şi…pe urmă am auzit trenul şi mi-era teamă că te-ai urcat în el şi ai plecat!
I-am cuprins palmele reci în mîinile mele.
–Tremuri, ţi-e frig. Baticurile tale-s toate la mine, mereu uit să ţi le aduc!
– Nu, nu mi-e frig, e din cauza bucuriei!
–Vrei să mergem la „Cofetăria Simina”? Prăjituri n-o să găsim dar o cafea caldă o să primim!
– Nu, nu vreau nimic, mi-ajunge că eşti cu mine!

Am ieșit din gară și ne-am îndreptat încet spre oraș. Prin mîneca pardesiului îi simțeam brațul fragil, șuvițele părului ei îmi atingeau fața și o căldură plăcută m-a cuprins. Am întîlnit două bătrîne posace care cărau pîine și zarzavaturi în plase mari din rafie. Privirile lor ne-au urmărit mult timp după ce le-am depășit și am întrebat-o

– În orașul ăsta oamenilor li se pare ciudat să vadă o fată și un băiat mergînd strîns lipiți pe stradă?

Milena a zîmbit larg:

– Asta e și impresia mea !Numai să nu ne închidă într-o cușcă și să ne cerceteze ca pe o specie pe cale de dispariție!

– Nu-ți fie frică, cît sunt eu aici n-o să se întîmple așa ceva!

Am făcut cîțiva pași în tăcere, apoi s-a oprit și s-a întors ca să mă privească în ochi. Irișii ei întunecați în spatele lentilelor păreau din nou insondabili și fără expresie.

– Singurul lucru de care mă tem este apa. Unii visează că se prăbușesc de la înălțimea amețitoare al unui zgîrie-nori, alții că sunt mistuiți de flăcări, eu visez că mă înec. Te rog să mă crezi, nu e nimic de rîs, chiar simt în vis toate astea: apa rece și mîloasă care mi se urcă de la glezne pînă la gît, mișcările dezordonate pe care le fac ca să mă smulg, iar apoi senzația oribilă că tot aerul din plămîni mi se golește, iar apa năvălește în loc și mă sufoc treptat, fără să pot face nimic.

Am luat-o de braț și m-am mirat încă o dată de fragilitatea trupului ei subțire.

– N-o să te îneci. De astăzi coșmarul cu apa va fi înlocuit cu un vis blînd despre o gară liniștită și un om care te așteaptă pe peron!

– Îmi place cînd glumești…adică îmi placi fiindcă ești un tip serios care nu ia în bătaie de joc aiurelile debitate de o zăpăcită ca mine. Nu trebuie să mă iei în seamă, uneori vorbesc niște prostii că mă mir și eu auzindu-mă!

Dinaintea noastră se boltea silueta elegantă a podului „eifel” și i-am spus fără nicio intenție s-o necăjesc:

– Nu vrei să trecem pe malul celălalt? M-am oprit de atîtea ori în orașul ăsta dar nu m-am plimbat niciodată dincolo de rîu.

– Dacă vrei tu, putem să trecem, dar te asigur nu e nimic interesant dincolo de rîu. Aceleași clădiri, aceiași oameni grăbiți care nu se opresc să privească un fir de iarbă încolțind lîngă trotuar.

Vorbea pe un ton indiferent dar mîna ei a început să tremure și să-mi strîngă tare brațul în timp ce pășeam pe dalele podului. M-am oprit și m-am aplecat spre unda verde și adîncă în timp ce Milena se oprise cu palmele crispate pe balustradă. A gemut încet, cu ochii închiși:

– Te rog mult, nu putem să trecem mai repede?

Fața ei palidă se albise mai tare și respira cu greutate, ca un om care se îneacă. M-a cuprins imediat regretul și nu-mi explicam cum putusem să fiu atît de nepăsător după ce, cu numai cîteva minute înainte îmi povestise despre frica ei irațională. I-am cuprins umerii și am șoptit:

– N-am vrut, Milena, sunt un nesimțit, iartă-mă!

A zîmbit moale:

– Nu-i nimic. Lîngă tine simt că nu mi se poate întîmpla nimic rău!

Am trecut repede dincolo și ne-am îndreptat spre un parc neîngrijit, așa cum se pare că erau toate de prin partea locului. Copacii fuseseră lăsați să crească nestingheriți, tufele ornamentale se amestecaseră cu rondourile de flori, iar buruineile cotropiseră aleile așternute cu pietriș alb. Am găsit o o bancă din stinghii de lemn acoperite cu brumă și ne-am așezat. Umăr lîngă umăr, cu degetele mîinilor împletite, departe de zgomotele zorilor care se năştea timid, cu străluciri de aur şi opal pe canavaua cenuşie a bolţii, stăteam tăcuți, fiindcă nici nu mai aveam nevoie de cuvinte. Într-un tîrziu am auzit-o murmurînd:

– Ai să zici că e copilărie, dar aș vrea ca ziua asta să nu se termine niciodată!

Am respirat adînc, un fior necunoscut îmi străbătu tot corpul și mi-am înghițit saliva cu zgomot saliva. Dacă în urmă cu cîteva luni cineva mi-ar fi spus că voi sta pe un bancă în parc cu o fată și mă voi purta ca un adolescent timid și fraier aș fi rîs. Am detestat întotdeauna întîlnirile romantice, clarul de lună, șoaptele naive de iubire și m-am distanțat mereu de fetele prea visătoare sau exaltate știind exact ceea ce vreau să fac, dar acum nu aveam nevoie nici de îmbrățișări fierbinți, nici de sărutări caste și jurăminte înflăcărate. Eram în posesia unui lucru unic și nu-mi lipsea nimic altceva. Palma rece a Milenei s-a lipit de fruntea mea:

– Ești aici și totuși foarte departe. Nu te speria, Teodor, eu nu vreau să te schimb, îmi placi așa cum ești. Ce rost au gîndurile de viitor? Îți dau numai bătăi de cap!

– Și eu vreau să rămîi așa cum ești acum. Nu mă gîndeam la viitor, nu-mi făceam planuri, îmi ajunge ce avem acum și nu vreau să aflu nimic despre tine, înafară de ce vrei tu să-mi spui!

Mai tîrziu, cînd am ajuns acasă, am recunoscut în sinea mea că o mințisem. Vroiam să știu dacă Milena îmi va permite să intru în viața ei, dacă îmi va destăinui vreodată toate secretele pe care le ascundea în mod voit, altele decît teama exagerată de înec.

Mi-a tras mîneca hanoracului privind cifrele roșii care pîlpîiau pe cadranul ceasului meu și s-a ridicat.

– Trebuie să plec acum, am un tren la zece și-un sfert!

M-am ridicat și eu. Vraja se risipise, ne-ntorceam din nou în gara aceea urîtă am întrebat-o:

– Cînd ne mai vedem? Sîmbăta asta, sîmbăta viitoare, cînd?

A lovit ușor cu vîrful pantofului măciulia unui scaiete care creștea lîngă bancă și semințele purpurii s-au risipit în vînt.

– Sîmbăta asta nu pot. Te anunț eu cînd ajung în Lugoj.

Cînd am traversat rîul s-a purtat într-un mod neașteptat. Cu un gest copilăresc a dat cu tifla apelor verzui și adînci.

– Vezi, cînd sunt cu tine îmi trece și frica de apă!

Părea veselă ca și cum de-abia ne întîlnisem și plănuiam să petrecem toată ziua împreună. Am încercat s-o conving să mai rămînă cîteva ore . Am observat cum brusc și-a schimbat expresia feței.

– Înțelege-mă că nu pot. N-ai putea înțelege dacă ți-aș explica motivul!

– Încearcă. Dacă te așteaptă un soț și doi copii acasă să știi că nu-mi pasă. Nu vreau decît să stai încă o oră cu mine, nimic altceva!

Sprîncenele ei bine desenate, care n-aveau nevoie de pensat s-au încruntat și o cută adîncă, care o îmbătrînea i-a apărut în colțul gurii

– Teodor, de ce ești copil și nu înțelegi? Mi-e imposibil și te rog să nu mai insiști!

Am intrat în holul gării și am așteptat să-și cumpere bilet. La cassă era instalată femeia cea grasă cu tricotajele, acum nu tricota, ronțăia un covrig și discuta aprins cu un impiegat care se înghesuise în gheretă. Cînd Milena a revenit lîngă mine mi-a șoptit cu o voce veselă dar care mi-e în urechi îmi suna fals:

– Hai, nu te bosumfla, îți promit că sîmbăta viitoare o vom petrece împreună!

N-am scos o vorbă pînă cînd trenul ei a sosit în stație. Nu-mi explicam deocamdată de ce dintre noi trebuia să se urce într-un tren, iar celălalt în altul, spre o altă direcție.

– Ne vedem sîmbătă? am mîrîit destul de iritat. Pînă la urmă aveam toate motivele să mă supăr. Ca să o văd călătorisem într-o dacie aproape intoxicat cu metanol, mă hurducase o remorcă plină de coceni, mă udase ploaia pînă la oase și dormisem pișcat de ploșnițe într-un hotel amărît în care recepționerul creștea găini.

S-a ferit din calea unui cărucior pentru bagaje împins de un hamal și s-a întors spre mine. Brațele ei mi-au încolăcit gîtul și buzele ei moi și catifelate s-au lipit de buzele mele. Am fost surprins, mai ales că timp de două-trei minute limba ei mi-a mîngîiat interiorul gurii, învîrtindu-se în jurul limbii mele și răscolindu-mi simțurile într-o mișcare continuă și amețitoare. Ne-am desfăcut din îmbrățișare de abia cînd trenul s-a urnit și s-a urcat cu o mișcare agilă în vagon. Am privit-o zăpăcit îngăimînd:

– Atunci, ne vedem sîmbătă?

De pe scara vagonului mi-a zîmbit cu aceeași grimasă dintotdeauna, pe jumătate timidă pe jumătate provocatoare:

– Nu te-am convins că vreau să ne vedem? Cîte minute în șir trebuie să te sărut ca să mă crezi!

Vagoanele au luat viteză și am început să pășesc pe lîngă șine dar tot nu reușeam să mă dezmeticesc și să-i spun ceva. Prin fereastra năclăită de praf a compartimentului i-am întrezărit silueta fragilă cu părul castaniu curgînd ca o cascadă din mătase întunecată în jurul umerilor și mîna ei albă fluturînd spre apus. Cu gustul sărutului încă întipărit pe buze m-am îndreptat spre hotel „ Favorit”. N-aveam ce să fac pînă a doua zi dimineața cînd trebuia s-ajung la școala din Brănești și mi se făcuse cumplit de somn. Recepționerul se învîrtea printre găinile lui aruncîndu-le foi ofilite de salată și alintîndu-le cu plescăituri de limbă, într-un grai pe care numai ele îl puteau înțelege. N-a părut deloc surprins cînd m-a văzut.

– Dacă le dau buruieni și clorofilă se ouă zilnic, mi-a explicat, împingîndu-și maxilarul strîmb înainte.

– Rămîn încă o noapte, i-am spus, dar vă rog să-mi dați altă cameră! i-am spus și dintr-o dată o oboseală de plumb mi-a cuprins corpul. N-aveam altă dorință decît să mă prăvălesc într-un pat și să dorm pînă dimineața.

– Știam c-o să vă întoarceți, la noi nimeni nu stă o singură noapte. Vă dau camera matrimonială, are pat dublu și lavanbou, iar ferestrele sunt spre stradă, n-o să vă mai deranjeze cocoșul!

Anunțuri

Un gând despre &8222;Hotel California ( 10 )&8221;

  1. Am citit mai devreme, am revenit ca să las un semn de lectură plăcută.
    Ai câteva corecturi de făcut pe ici colo, la recitire le vei vedea în mod sigur.

    Sărbători în tihnă!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s