Hotel California (13)

13.

Cînd m-am trezit și am aruncat o privire pe fereastră, am văzut cerul se acoperise cu nori compacți ca niște lespezi neregulate de culoarea oțelului. Se întunecase și sufla un vînt aspru și umed. Am ieșit pe culoar și răsuflarea lui mi-a cuprins gleznele și genunchii ca o apă înghețată. Acoperișurile, hornurile, streșinile și burlanele din jur sclipeau acoperite de chiciură, iar copăcelul strîmb și noduros din curte părea sufocat de îmbrățișarea unui șarpe argintiu. Am aruncat o privire spre pragul camerei în care scotocisem noaptea trecută, părea neatinsă, doar o urmă de moloz alb pe care l-am șters cu talpa și am dat să mă întorc, cînd ușa lui Carol se deschise încet și capul lui cu păr negru, scurt și zburlit se ivi de după canat.

– Ce faci, unde ți-ai pierdut noaptea? Te-am căutat aseară dar n-am dat de tine!

Am căscat lung, demonstrativ:

– Sunt rupt de oboseală…un chef în cămin, cu niște foști colegi de facultate…nu-mi amintesc decît c-am băut toată noaptea și am ajuns acasă cu greu, spre dimineață…

Mi-a întins un plic mic, netimbrat, confecționat din hîrtie de împachetat, maronie.

–Te-am căutat să-ți dau scrisoarea asta, n-a adus-o poștașul, a venit un puștan cu ea!

Am știut înainte să recunosc literele mari, rotunde, aplecate ușor spre dreapta că-l trimisese Milena. Ușa s-a întredeschis din nou și-n prag a apărut Gina, cu o mutră posacă, în veșnicul ei capot slinos și mototolit . Nici n-a catadicsit să-mi dea bună ziua, a mormăit spre Carol:,,vii să mîncăm, se răcește mîncarea?” El a împins-o ușurel înapoi, dincolo de canat:

– Hai să mănînci cu noi, avem ciorbă de varză!

– Nu, mulțumesc, nu mi-e foame, tocmai ce am halit! am mințit fiindcă nu mă simțeam în stare să stau cu Gina la masă.

Am urcat grăbit, am pus pe plită ibricul cu apă pentru ceai și am dezlipit plicul cu grijă. Din interior a alunecat lujerul vioriu-palid al unei brîndușe presate între foile unei cărți și o bucată de hîrtie liniată ruptă dintr-un caiet. Am așezat floarea uscată între paginile unui volumaș cu poezii de Minulescu și am început să citesc. Cînd am terminat, mi-a venit să rup foaia în bucățele dar m-am stăpînit, am netezit-o și am pus-o lîngă brîndușă. Mă enervase ce-mi scrisese, părea un mesaj de adio prin care renunța la puținele ore petrecute împreună.

,, Dragă Teodor,

Vreau să știi că ești singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată. Cred că te iubesc fiindcă ești altfel decît ceilalți și m-am simțit protejată și iubită lîngă tine, iar întîlnirea noastră parcă a fost ceva predestinat și miraculos.N-am să uit niciodată cum mă priveai și cum îmi vorbeai cînd eram alături, a fost cel mai minunat lucru care mi s-a întîmplat în viața mea. Toate cît le-am trăit în acest timp le voi păstra veșnic în amintire, ca pe niște ființe dragi. De aceea nu trebuie să te superi sau să fii trist dacă n-o să ne mai întîlnim, gîndește că eu te iubesc și simt orice gînd bun pe care mi-l trimiți.

(aici rîndurile se opreau brusc de parcă s-ar fi terminat pasta pixului sau cineva ar fi surprins-o în timp ce scria și continuau cu litere mai mari, dar strîmbe și tremurate)

Nu pot să-ți explic de ce nu ne mai putem vedea dar te rog să înțelegi că nu e vina ta. Tu ai făcut tot ce trebuia ca să fim împreună și îți mulțumesc, însă ceva mai puternic decît mine mă îndepărtează chiar dacă te iubesc nespus de mult. E ca și cum ai avea un bilet de tren într-o direcție necunoscută spre care nu vrei să pleci dar ceva supraomenesc, o mînă uriașă și nevăzută te împinge în vagoane și nu te poți împotrivi oricît ai vrea. Sper să mă înțelegi și să nu mă urăști niciodată pentru că se întîmplă așa, eu aș fi dorit din inimă să-ți ofer toată ființa și dragostea mea dar am ajuns tare departe, la un pas de destinație și nu mă pot întoarce la tine.”

Sub ultimul rînd se lățea o pată neclară, albăstruie din hașuri nervoase și inegale peste care scrisese apăsat ,, adio, a ta Milena”.

Am rămas cu ochii pironiți pe fereastră și-n minte mi-a apărut o gară nemaivăzută. Nu era gara în care ne întîlnisem ci una feerică, construită parcă din turtă dulce: o clădire joasă cu acoperișul zvelt, în două ape, de culoarea ciocolatei, cu ancadramentele din bezea a ferestrelor și fațada din cărămizi aparente gălbui cu un fronton de templu ionian deasupra intrării. Trenurile roșii, albastre și portocalii cu locomotivele sclipind negre păreau de jucărie, pînă și gardul viu și tufele care înconjurau peronul sclipeau ireal ca o glazură de mentă, iar siluetele noastre uriașe și blînde se plimbau mînă-n mînă în peisajul acela liliputan aruncînd umbre calde peste ziduri și liniile curbate ale șinelor. Dinspre coridorul deschis se auzi schelăitul unei javre însoțit de glasul a babei care-l cicălea:,,stai cuminte Pufy, cîh-cîh-cîh, stai cuminte cu mama…cîh-cîh-cîhhh că ieșim imediat la plimbare!” Am tresărit auzindu-i vocea însoțită de o tuse seacă, iar mirifica ilustrată dulce a dispărut. M-am îmbrăcat în grabă, fără să dau atenție hainelor pe care le trăgeam pe mine, am trecut de madam Verzeanu care-și luase odorul în brațe și am ieșit în stradă.Vîntul se domolise dar în aer persista un frig umed și o ceață vînătă, duhnind a fum acru se ridica de pe chei. Am pornit fără o țintă precisă, apoi amintindu-mi întîmplările nopții trecute am luat-o cu pași mari spre apartamentul Medei. Mi-am proptit degetul în butonul soneriei sunînd lung și am așteptat. Nu mi-a deschis, în schimb dinăuntrul apartamentului s-au auzit zgomote înfundate și plescăieli. Am sunat din nou încercînd să detectez o prezență în dreptul vizorului dar n-am văzut nimic și după un minut-două am dat să plec cînd ușa s-a întredeschis și capul Medei s-a ivit în dreptul canatului.

–Poți să-mi împrumuți, te rog, niște bani? am întrebat-o cu o voce gîtuită.

Era îmbrăcată într-un halat larg, din mătase neagră cu imprimeuri de maci purprurii, iar sprîncenele și părul umed îi luceau ca vopsite cu tuș. Părea un samurai înalt și vînjos, cu părul retezat așa cum mă privea încruntată, cu brațele încrucișate. Nu purta proteza și era prima oară cînd îi vedeam ciotul urît, ca un animal strivit, cu carnea boțită și roșie acolo unde mușchii netezi ai antebrațului se terminau brusc. A simțit privirea mea plină de milă amestecată cu dezgust și s-a încruntat ca și cum ar fi fost surprinsă într-o situație penibilă.

– Sigur, cît îți trebuie?” m-a întrebat făcîndu-mi loc să intru.

– Știu și eu…șase-șapte sute?

A trecut în living, iar eu am rămas în hol, zgîindu-mă la tablou bizar, compus din triunghiuri roșii, negre și verzi aruncate alandala pe pînză. Am auzit cum trage un sertar și a revenit cu un teanc de sute nou-nouțe în mînă:

–Ține, ai o mie aici…mi-i restitui cînd poți, chiar și în rate!

Am luat banii și am îngăimat jenat un ,,mulțumesc” grăbit și am dat să plec dar ea m-a întrebat cu solicitudinea unei surori mai mari:

– Nu vrei să mănînci ceva? Am pregătit niște macaroane cu brînză și nu-mi place să mă așez singură la masă.

– Nu, mulțumesc, dar chiar nu mi-e foame.

– Atunci bea un pahar de vin cu mine…sau vrei ceva mai tare?

Ochii mi s-au întors la pictura aiurită din hol în timp ce gînd apăsător care mă sîcîia de cînd intrasem m-a făcut să mormăi

– Nu, nu vreau nimic. Ai reușit să descifrezi caseta aia?

– Nu prea…am dat-o unui tip care se ocupă cu informatica, poate că notele alea muzicale au o semnificație matematică în succesiunea lor, dar nu s-a lămurit nici el! Da’de ce mă-ntrebi?

Se purtase mereu nemaipomenit de frumos cu mine și mă ajutase atunci cînd alții nu clintiseră un pai ca să-mi sară în ajutor dar simțeam că-mi ascunde ceva:

– Numai așa, de curios…poate că versurile alea înseamnă ceva!

Și-a îngustat ochii semănînd și mai mult cu un ronin misterios:

– Ce să însemne?

– Știu și eu…că trebuie să pleci în California, să stai într-un hotel romantic în mijlocul deșertului și să nu-ți pese de nimic pe lumea asta înafară de clipele frumoase pe care le trăiești acolo!

A început să hohotească arătîndu-și dinții albi și puternici.

– Ce fraier poți să fii, ce să caut eu în California?

Am dat din umeri strîngînd în buzunar bancnotele care îmi ardeau degetele:

– Ziceam și eu, așa… o droaie de lume visează să plece peste ocean…

A devenit brusc serioasă:

– E o prostie…eu vreau să-mi fie bine aici…să mă pot plimba unde și cînd îmi place, fără să simt că cineva ar fi pe urmele mele, să pot vorbi ce-mi trece prin cap fără să-mi fie frică de urmări, să fiu în țara mea, liberă și mulțumită cu toți prietenii mei și oamenii la care țin, alături, asta vreau, nu să-mi caut destinul printre străini! Tu știi ce mă enervează cel mai mult în momentul de față? Nu cozile la pîine sau penuria de benzină și nici cele două ore de emisie la televiziune…cel mai tare mă enervează că nu se întîmplă nimic, senzația aia tîmpită că tot aștepți să se întîmple ceva dar în același timp știi că nu se va întîmpla nimic pînă la sfîrșitul zilelor tale!

– Știu cum e. Taică-miu stătea în fiecare seară în fața televizorului și se holba la telejurnal fără să spună nimic. Cînd îl întrebam de ce deschide televizorul și urmărește minciunile și propaganda aia scîrboasă, îmi răspundea de fiecare dată:aștept să se întîmple ceva!Mă înfuriam de-mi venea să sparg ecranul și să arunc televizorul în stradă și-l întrebam: „ce să se întîmple, tu nu vezi cum trăim? Nu se va întîmpla nimic, nu mai apucăm noi să vedem o schimbare!” Iar el, încăpățînat, rînjea ,,Nu se știe niciodată…poate că tu vei apuca sau poate am noroc să mai apuc și eu dacă mai trăiesc vreo zece ani și de aia deschid televizorul să nu scap momentul”. Pînă-n ultima zi a rămas convins că televiziunea aia de rahat va anunța că s-a întîmplat ceva. După ce a murit, am luat televizorul, oricum era o vechitură alb-negru și l-am aruncat la gunoi. Venea cîte o rudă, după înmormîntare, să vadă ce mai fac și se mira, privind în jur, camerele răvășite:,, unde e televizorul, tu n-ai televizor?” E uimitor cum se agață lumea de niște fleacuri și…

Din dormitor s-a auzit scîrțîitul lung al somierei, ca și cum un corp greu s-ar fi înfundat în saltea. Am tresărit și, în timp ce Meda zîmbea stingherită, m-am întors spre ieșire, îngăimînd zăpăcit:

– Mă scuzi, n-am știut că ești cu cineva!

Ea și-a fluturat brațul valid spre ușa întredeschisă:

– N-are a face, poate să aștepte…Altfel, ești bine, ți-ai revenit după treaba de la miliție?

– Îs bine, am mormăit, mulțumesc încă o dată pentru bani. Ți-i dau înapoi cînd iau leafa!

În timp ce coboram scările mi-am imaginat-o dezbrăcată, cu ciotul la vedere, în timp ce un bărbat solid și păros, cu brațele groase îi mîngîie trupul dezgolit. În stradă era aproape beznă felinarele erau aprinse doar la intersecții și mergînd spre stația de tramvai m-am ciocnit de un ins încotoșmănat într-un alain delon gros, cu gulerul ridicat și o șapcă cu urechi, din același material.

– Ce faci, colega, pe unde mai umbli? Că nu te-am văzut de-o săptămînă și mai bine! a exclamat privindu-mă lung.

Respirația lui duhnea tare a tescovină și l-am recunoscut cu greu, în lumina aceea chioară, pe Matei, profesorul de fizică din Brănești.Am dat din umeri.

– Ce să fac? Pe-aici, prin oraș!

S-a agățat cu degetele de reverul hanoracului meu:

– Ai auzit ultimele noutăți? Grozavu nu mai e director la școală…îți vine să crezi? Degeaba avea el spate la județeana de partid, că a venit o comisie de la inspectorat și l-a dat jos, cică nu avea studii de specialitate, făcuse o șmecherie cu o diplomă univeristară falsă, obținută ilegal și ocupa abuziv funcția, așa că l-au dat jos…iar partidul n-a mișcat un deget. Acuma, nu știu cine-o să vină în locul lui, dar e cam nasoală treaba. Am aflat că-s mai multe propuneri, că aș fi și eu pe listă dar nu știu ce să zic, parcă nu m-aș băga în căcatul ăsta, deși indemnizația de conducere ar fi vreo șapte-opt sute în plus la salariu, deși nevastă-mea zice că nu ne-ar strica!

S-a oprit și și-a șters fruntea asudată cu mîneca cojocului și, pentru că tăceam ascultîndu-l fără chef, m-a întrebat:

– Tu ce zici, să mă bag? Că-i știi pe ăia de la inspectorat, cum află că ești director la o școală de țară cum dau buzna să le procuri una-alta!

Mi-am aprins o țigară, era ultima din pachet și văzîndu-l cum mă privește lacom, sorbind fumul care-l suflam, i-am întins-o:

– Nu știu, habar n-am de toate manevrele astea…și pe urmă cred că am să plec din învățămînt, mi-e lehamite de munca asta de dascăl la țară!

A tras cu sete din chiștoc și și-a ridicat sprîncenele stufoase:

– De ce să pleci, crezi că-n altă parte e mai bine? La școală, d ebine de rău, nu te spetești muncind, iar vacanțele-s vacanțe, dormi pînă la amiază, stai cu burta-n sus cît vrei, trei luni pe an nu te întreabă nimeni ce faci…dar știi ce, hai mai bine să bem o țuică fiartă și mai vorbim una-alta, că la ore nu prea am avut ocazia!

Nu știu ce mi-a venit și i-am trîntit-o:

– Ce să vorbim? N-avem ce vorbi, azi-dimineață am ieșit din arestul miliției și mă grăbesc acasă, să-mi pun lucrurile în ordine că nu se știe cînd vin să mă salte din nou.

A căscat larg gura de mirare, iar aburii țuicii au urcat din măruntaiele lui izbîndu-mă mai tare în nas:

– Uite, la asta nu m-așteptam, unul ca tine să aibe probleme cu legea…dar ce ai făcut de te-au legat?

Am văzut, peste creștetul căciulii lui, licărind o luminiță palidă iar din bezna cețoasă a apărut zdrăngănind și clătinîndu-se corpul galben-murdar al unui vagon de tramvai.

– N-am făcut nimic, așa se procedează cu oamenii în vremurile astea!

– Eiii, ceva-ceva ai făcut tu, că doar nu te-au arestat din greșală…mie poți să-mi spui că nu port vorbele, iar dacă e ceva grav te pot ajuta, cumnată-mea îi grefieră la tribunal și are relații!

Tramvaiul s-a oprit scrîșnit în dreptul nostru și ușile batante au pufnit sec, deschizîndu-se. N-a coborît nimeni, în mod inexplicabil vagonul era aproape gol și i-am spus de pe scară, în timp ce vatmanul răsucea maneta de pornire:

– Sunt nevinovat, m-au închis fiindcă sunt nevinovat, pricepi?

N-am auzit ce-mi răspundea fiindcă ușile s-au închis cu același pufnet de acordeon spart, iar tramvaiul s-a pus în mișcare. L-am văzut prin geamurile murdare cum se agita, cu fața injectată și roșie mișcîndu-și brațele, încercînd să-mi spună ceva.

M-am trîntit pe un scaun pipăind din nou, în fundul buzunarului, teancul de bancnote împrumutate de la Meda. O putoare îngrozitoare s-a furișat spre mine din spatele vagonului. M-am răsucit și am văzut, două scaune mai încolo o un morman de bulendre şi haine ponosite din care se ivea faţa buhăită şi vînătă, învelită în trei broboade groase de lînă, a unei femei în vîrstă. Purta cel puțin vreo cinci-şase pulovăre groase din lînă, un sacou negru, bărbătesc fără mîneci şi o pufoaică peste care se încinsese cu o fîşii suprapuse de polietilenă, iar picioarele, de dimensiunile unor butuci dispăreau în două cizme de cauciuc învelite în zdrenţe. Tot maldărul acela rufos emana un miros oribil, dezgustător, de corp în descompunere, care se propaga în valuri spre mine Arătarea mormăia ceva neinteligibil, ca o melopee fără cuvinte. A scos dintr-un sac de rafie un codru de pîine începînd să rupă cu degetele negre bucăţi o molfăindu-le cu gingile-i ştirbe. Duhoarea insuportabilă, greţoasă, se propaga în valuri ca şi cînd dejecţiile corpului acela umflat, hidos, s-ar fi revărsat dezgheţate, de căldura din vagon în direcţia mea. Mi-am astupat nasul, dar degeaba, mirosul mă invada parcă prin toţi porii aşa că la următoarea staţie, simţind că-mi vine să vomit, am coborît repede din tramvai.

N-aveam niciun plan în minte ce să fac în zilele următoare dar, în drum spre casă, rememorînd rîndurile citite în scrisoarea Milenei, mi-am propus să plec, pentru o vreme, din oraș.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Hotel California (13)&8221;

  1. Las doar un semn de lectură.
    Şi în acest fragment ai câteva greşeli de tastare, nu ţi le semnalez, le vei vedea singur…

    Spor şi inspiraţie, Dane!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s