Inexplicabila dispariție a lui Chabolas-Ruiz (cap. 1, 2, 3)

 

unu.

Aveam dinaintea mea, răsfirate pe birou, un vraf de tăieturi din ziare şi cîteva fotografii. Primisem plicul prin poștă, în urmă cu trei săptămîni și de atunci le răsfoisem de nenumărate ori înainte să iau o decizie. În prima dintre ele, una de mărimea unei cărţi poştale, realizată pe un carton gros se distingea silueta unui bărbat slab, brunet, îmbrăcat într-un costum la două rînduri, aşezat într-o poză convenţională obişnuită în studiourile de pe vremuri: ţeapăn, cu privirile încremenite spre cameră, cu piciorul drept sprijinit pe o treaptă acoperită cu un covoraş, cu o mînă în buzunarul pantalonilor călcaţi la dungă, iar în cealaltă ţinînd o pălărie cu boruri tari. Culorile întunecate virînd spre sepia, poza personajului, inscripţia în relief a cărei vopsea aurie se ştersese lăsînd doar o paloare gălbuie în liniile dintre litere, ” estudio fotográfico Samuel Liebke, Calle Diego de Almagro, no.66, Tucumán.” toate aceste amănunte mă conduceau spre presupunerea că fotografia fusese făcută pe la începutul secolului XX., Judecînd după corpul zvelt, pielea netedă a mînilor ieşind de sub manşete, aerul puţin zăpăcit şi timid, mustaţa rară, de-abia umbrindu-i buza de sus, bărbatul nu părea să fie mai vîrstnic de nouăsprezece-douăzeci de ani. Pe dosul cartonului, o mînă stîngace caligrafiase cu litere mari, rotunde: ” O. Chabolas-Ruiz, El Martes Graso.” Am atins cu buricele degetelor granulaţia hîrtiei şi dinaintea ochilor mi s-au derulat străzile din Tucumán cuprinse de febra carnavalului, ticsite de lume, cu masa veselă a penitenţilor în robe colorate, cu feţele ascunse de măşti înfăţişînd diavoli, călugări, conquistadori, indios, animale de tot felul, cîntînd și dansînd, dar şi cortegiul de bărbaţi cărînd o statuie poleită aşezată pe un catafalc de pene, flori, panglici şi broderii iar printre ei, timid, fără mască, stingherit de costunul său scorțos, tînărul Chabolas-Ruiz înghesuit într-un grup de gură-cască nemascaţi, urmărind procesiunea.
În cea de a doua fotografie, mă privea un bărbat în puterea vîrstei, cu creştetul umbrit de o pălărie împletită din pai. Atitudinea sa era degajată, zîmbea cu braţele încrucişate pe piept, cu mînecile cămăşii cadrilate suflecate dar aerul de nepăsare de pe figura sa părea fals. Cînd am privit fotografia prin lupă, am observat marginile zdrenţuite ale manşetelor, obrajii scobiţi acoperiţi de ţepii negricioşi ai bărbii, pomeţii cu pielea tăbăcită de intemperii şi ridurile dese de la coada ochilor, toate mărturia unei existenţe precare, marcate de lipsuri. Stătea sprijinit de trunchiul unui arbore de quina-quina cu frunzişul rar, în faţa unui bungalow din paiantă, cu acoperişul din tablă ondulată, cîteva găini şi un purcel jigărit scurmau pămîntul arid în umbra firavă a unui plug răsturnat ca scheletul unui animal preistoric, iar în fundal nesfîrşita întindere goală, stearpă, dezolantă a cîmpiei. Între cele două fotografii se întindea o distanţă de cel puţin un deceniu.
Am găsit şi un instantaneu, cu marginile tăiate ondulat, surprinzîndu-l aşezat la volanul unui chevrolet apache 1960, cu piciorul drept proptit pe pragul camionetei în aceeaşi atitudine rigidă ca în prima fotografie, dar nu sunt sigur că automobilul îi aparţinea fiindcă avea aerul stingherit al ţîncilor fotografiați în şaua unui ponei închiriat în bîlci.
Am trecut cu privirea și peste tăieturile din ”El Dia”. Întruna dintre ele fusese surprins într-o postură ciudată, cu un braț ridicat spre cer și pălăria de fermier în mînă în mijlocul unei pajiști cu iarbă uscată. Culorile erau șterse, fizionomia și contururile corpului difuze, ca și cum ar fi fost scăldate într-o lumină subacvatică, probabil că pigmenții de proastă calitate din cerneala tipografică se oxidaseră și întreaga imagine căpătase o bizară colorație albastru-verzuie. O altă imagine, în prim plan îl înfățișa aplecat spre sol indicînd cu mîna o urmă circulară de culoare mai închisă față de fondul ierbii pîrjolite. Sub fotografii o explicație cu caractere aldine: ” Osavaldo Chablos-Ruiz mostró a los periodistas el lugar donde fue secuestrado” ( Osvaldo Chablos-Ruiz arătînd reporterilor locul exact unde a avut loc răpirea sa”)
Am lăsat la urmă singura fotografie de grup în care apărea alături de un bătrîn uscat, fără cămașă, cu părul lung, alb acoperit de o pălărie neagră, o femeie oacheșă cu trăsături de indiancă și un băiat brunet de vreo cinci-șase ani. Aici stătea așezat pe un buștean, la mijloc, între cei trei, cu palmele împreunate pe genunchi, iar femeia se sprijinea de umărul său cu un gest familiar, în timp ce cu brațul ei drept îmbrățișa copilul. Ceea ce m-a surprins în această fotografie, destul de clară, era expresia feței sale, uimitor de tinere, cu trăsăturile aspre iluminate lăuntric și ochii încremeniți într-o reverie profundă. Pe dosul fotografiei, mîzgălită cu creionul o dată: 16 diciembre 1962.
M-am ridicat și am început să-mi pregătesc bagajul, punînd într-o valiză alături de cîteva schimburi de lenjerie și trei cămăși, un pulovăr călduros din lînă de alpaca și o pereche de bocanci cu turetci din piele argăsită de bou, fiindcă la începutul lui iulie cînd suflă vînturile înghețate dinspre Patagonia temperaturile în pampas coboară sub 0°. Am pus fotografiile înapoi în plicul de hîrtie cafenie în care le primisem și l-am așezat peste rufărie. Deocamdată acestea constituiau pentru mine, deocamdată, singura dovadă că Chablos-Ruiz nu era un personaj fictiv, inventat de jurnaliștii ahtiați după senzațional.
doi.

Dacă pînă în Cordoba mi-a luat să ajung cu avionul jumătate de zi, luînd în calcul și orele de așteptare pe aeroport înainte de decolare, de la Cordoba pînă la Rio Cuarto, localitatea în care vroiam să ajung, pentru o distanță considerabil mai scurtă cu două sute de kilometri mi-au fost necesare trei zile. După aterizare, am acostat un tinerel fercheș îmbrăcat într-o uniformă bleumarin bine călcată cu însemnele Aerolineas cusute pe piept:
– Sunteți amabil, la ce oră am legătură spre Rio Cuarto?
A surîs politicos dar și contrariat:
– Cum vreți să ajungeți acolo, nu există curse aeriene în direcția aceea?!
L-am întrebat destul de zăpăcit de acea informație neașteptată:
– Dar trenuri, trenuri trebuie să fie destule pînă acolo!
– Eu, unul, nu știu, dar puteți să întrebați în gara centrală!
În gară, m-am încolonat împreună cu alți călători în șirul lung din dreptul unui ghișeu cu geam. E ciudat cum, imediat ce ieșeam din spațiul cu care eram obișnuit, străzile cunoscute cu parfumul lor de benzină arsă, praf și asfalt încins, dincolo de siluetele familiare ale clădirilor și vecinătatea cafenelelor și restaurantelor pe care le frecventam, toate simțurile mi se ascuțeau, iar instinctul meu de orientare de care eram mîndru fiindcă nu mă rătăcisem niciodată oriunde aș fi călătorit, funcționa perfect, ca un mecanism eficient de supraviețuire. De data aceasta abilitatea mea a dat greș, fiindcă funcționara de la ghișeu, o femeie între două vîrste – Nu aveți niciun tren pînă în Rio Cuarto!
M-am sprijinit cu coatele de marginea din travertin a ghișeului, slinoasă din pricina miile de mîini care trecuseră peste ea.
– Nu se poate, pe hartă figurează o stație de cale ferată tocmai la Rio Cuarto, sunt sigur!
Ea m-a întrerupt arțăgoasă:
– Harta consultată de dumneavoastră e incompletă, ultima stație pe linia Cordoba-San Luis-Mendoza este la San Rafael, mai departe nu circulă niciun tren…și vă rog, eliberați ghișeul, e multă lume la rînd care așteaptă informații!
Dintr-o dată m-am simțit azvîrlit în necunoscut, într-un tărîm necartografiat încă, cînd o mînă mare mi-a atins umărul. M-am întors și am văzut un metis solid cu tîmplele albite, îmbrăcat într-un poncho din lînă aspră, vărgat în alb, crem și negru:
– Luați trenul pînă la Corral de Busto, iar de acolo, dacă aveți noroc, prindeți autobuzul care circulă de două ori pe săptămînă pînă la ”Patru rîuri”!
În autovehiculul rablagit, cu geamurile sparte și pereți din tablă cu vopseaua descojită care mă hurduca pe o șoseaua neasfaltată, plină de gropi și obstacole neașteptate am rememorat motivele pentru care mă deplasam într-un loc atît de uitat de lume. Nimic nu părea să-l deosebească pe Osvaldo Chablos-Ruiz de miile de inși care se aventuraseră în spațiul cuprins la est între Rio Negro și la sud de Rio Parana, momiți de promisiunile guvernului. Pesemne socotise aidoma celorlalți emigranți că i se ivise un prilej neașteptat pentru a-și dura o gospodărie prosperă. Adevărul, însă, era că toți acești granjeros, fermieri de ocazie, împinși de sărăcie sau mînați de o pornire aventuroasă habar n-aveau ce-i aștepta în sălbăticia pampasului și nici nu fuseseră pregătiți să facă față vitregiei naturii. Mulţi regretau că-şi luaseră lumea în cap şi îşi ridicaseră sălaşuri pe acele coclauri, ademeniţi de preţul scăzut al terenurilor iar după doi-trei ani consecutivi de secetă îşi adunaseră catrafusele şi părăsiseră locurile fără să mai privească o clipă în urmă. Asemenea lor, omul nostru venise cu tot calabalîcul şi după ce plătise guvernului federal o nimica toată pentru concesionare terenului pe nouăzeci și nouă de ani, cam trei peso de acru, se trezise stăpîn peste un bărăgan pustiit în care nu creșteau decît mărăcini, mălură, tufe de acacia, arbuşti cu ghimpi, calafete şi blestematul de copac zis quebracho în care rupeai lama toporului dacă vroiai să-l pui la pămînt. Da, nimic nu-l făcea special, niciun talent sau vreo calitate miraculoasă, demne de amintit, nu-l scotea din masa de anonimi amărîți pentru a merita ca numele său să fie tipărit în toate gazetele din țară și, în ciuda mișcărilor neașteptate pe care le făcea vehiculul acela antediluvian, am ațipit cu aceste gînduri în minte. Nu știu cît am dormit, dar m-am trezit cînd autobuzul a frînat brusc, poticnindu-se, ca etrava unui cargobot eșuat, într-o movilă de nisip.
–Ce s-a întîmplat, am întrebat scoțînd capul pe geam.
–Nimic, senor, mi-a spus șoferul, deschizînd portiera cu o lovitură de picior și strigînd cu un soi de triumf în glas: Rio Cuarto, toți călătorii să coboare, c-am ajuns!
Am coborît, zăpăcit de oboseală, cu cufărul în mînă, privind nedumerit în jurul meu. Nici urmă de civilizație sau de clădire care să aducă cu o autogară, doar o coșmelie din scînduri, cu acoperișul spart pe ușa căreia cineva scrisese cu vopsea roșie: ” final de la línea R. Cuerto.”
–Aici e Rio Cuarto? am întrebat inspectînd întinderea cîmpiei, netede, pustii, pînă departe la linia tremurătoare a orizontului.
–Acilea-i, mai departe nu circulă pentru nimic în lume! mi-a confirmat el.
Odată cu mine a coborît și un bărbat de talie mijlocie, slab și ciolănos, cu trăsături aspre, ca cioplite într-un lemn dur și afumat, îmbrăcat ca un gaucho, în niște nădragi soioși, cu apărători din toval și o pereche de boftori croiți din pielea jupuită de pe picioarele posterioare ale unui mînz. Căra o traistă din pînză de sac și o carabină de pe vremea războaielor purtate de generalul San Martin. Pitoreasca apariție m-a descusut cu vocea moale, dezlînată, a omului obișnuit să petreacă săptămîni întregi singur, fără să vorbească cu un semen de-al său:
–Unde vrei s-ajungi, matale?
–Știi încotro s-o iau ca să ajung la ferma lui Osvaldo Chablos-Ruiz? m-am adresat cu speranța renăscută.
–,, Guisanteria”? Firește că știu, că doară umblu pe meleagurile aistea de-o viață!
I-am întins mîna, plin de recunoștință pronunțîndu-mi numele, iar el mi-a strîns-o cu putere și căldură.
–Mie-mi zice Nicanor Enano Valdecruz de Cabral, dar lumea mă strigă José Țicnitul că le vine mai la îndemînă!
Ne-am tras deoparte, privind cum dispare autobuzul într-un nor des de praf apoi ne-am așezat sub un umbrar din frunze pălite de acacia.

–E departe locul acela? am întrebat neliniștit.

–Departe nu-i, da’ pe jos faci juma de zi, așa că mai cu folos îi să adăstăm acilea că trec către dimineață niște văcari ori catîrgii și-om ajunge cumva. Ojo de Agua îi zice locului, dracu’ știe de ce, că nu-i niciun iaz ori ochi de lac prin părțile numai mlaștini și sărături dar și-alea seacă în fiecare an.!

L-am încredințat că îi voi asculta povața și am scos din bagaje un tranzistor dar, fie că aparatul se defectase de atîta hurducăit, fie că niciun post de radio local nu emitea pe frecvențele medii și scurte fiindcă din difuzor nu s-a auzit decît o gamă variată de cîrîituri și fluierături.

–Și zi-i așa, îl cauți pe Osvaldo? m-a întrebat din nou José Țicnitul întinzîndu-mi o tabacheră din metal coclit, plină de zgîrieturi, în care zăceau cinci țigarete cafenii, noduroase, răsucite de mînă. Am luat fiecare cîte una, le-am aprins de la același chibrit și a continuat:

–Multă lume îl caută în ultima vreme, de cînd cu înălțarea aia la cer și el, săracu’, de atîta vînzoleală nici nu mai știe unde să se mai ascundă…fotografi , scribălăi din ceia ce scriu la gazete, muieri care vor să pună mîna pe el și tot felul de zărghiți care cred că s-or vindeca de orice boli dacă îl pipăie. Nici noaptea n-are răgaz, că-i bat la ferestre să-l întrebe te miri ce. Io, i-am zis, ”măi băiete, mai bine nu povesteai toată pătărania că n-aveai atîta bătaie de cap! ” Dar el, nu și nu: ”nene Nicanor, eu așa am fost învățat, că nu pot să mint, le-am spus fir în păr ce-am pățit și mă jur momîntul maicii mele, pe icoana sfintei Maria de Guadelupe că tot ce le-am povestit taman îi adevărul-adevărat!”

–Dumneata, ce crezi, e adevărată povestea lui?

A suflat un fuior albăstrui de fum pe nări și a privit gînditor chiștocul pe care-l ținea între degetul mare și arătător:

–Păi, nuș ce să zic…s-ar putea să fie, s-ar putea să nu fie, cine poate știi…Ai văzut vreodată o flacără care pîlpîie noaptea în depărtare? Parc-ar fi, parcă nu-i… și numa’cînd te apropii de-a binelea și bagi mîna în foc te-ncredințezi că nu-i o arătare!

Se lăsase seara și dinspre sud suflau rafale înghețate. Am adunat împreună niște smocuri de iarbă și mărăcini uscați și am făcut focul. José Țicnitul a scos din desagă o căldărușă înnegrită de fum și a atîrnat de o crăcană deasupra flăcărilor, iar cînd apa a dat în clocot a turnat-o într-o tărtăcuță plină cu frunze de yerba mate. Am băut, pe rînd, cu ajutorul unei bombilla din argint, lichidul amar și am mestecat niște bucățele de pastramă, tari și uscate.

Ne-am culcat pe dușumele strîmbe din lemn negeluit dar companionul meu avea chef de vorbă fiindcă a continuat să povestească cu vocea scăzută:

–Da, îți spun matale că nu știi cum îi pe aici, că-i tare grea viața pe meleagurile astea, nici că ai crede cînd dai de-atîta șes cît vezi cu ochii…În primul an cînd m-am aciuat pe pămîntul ăsta am semănat, ca toți neghiobii, grîu și porumb, dară n-avurăm niciun spor, fiindcă n-a picat stop de ploaie toată primăvara, iară ce-a răsărit n-a apucat să se coacă fiindcă au năvălit roiuri peste roiuri de lăcuste afurisite, din soiul ăla de-i zice ”caballo de diabolo” și-au ras tot. Atunci, Osvaldo a semănat mazăre dar nici din asta nu a tras niciun folos c-a înghețat toată și lumea rîdea de el că de atunci îi rămase numele granjei lui, în batjocură, ”Guisanteria”. În al doilea an, tot așa, secetă și pîrjol și-atunci, fiindcă numai ce mă lovise năpasta că murise nevastă-mea de brîncă mi-am luat lumea în cap și-am plecat. Am trăit multă vreme din vînat, omoram nandu și capre ca să am ce mînca, mai îmi dădeau ceva parale văcarii și oierii fiindcă împușcam vulpile și lupii aguaras care dau tîrcoale turmelor și uite-așa, mă descurc cum pot…Osvaldo, el a rămas, c-are o fire tare încăpățînată, dar dumnezeu știe cum se descurcă, fiindcă trăiește singur cuc, fără un suflet de femeie pe lîngă el.

Mi-am amintit de fotografia în care Chablos-Ruiz apărea alături de o femeie și un copil și am vrut să-i spun că dimpotrivă, eu știam că are o familie, dar m-am răzgîndit. În cele din urmă, José Țicnitul s-a înfășurat în ponchoul său ponosit și a început să sforăie ca unul lipsit de griji, culcat într-un pat confortabil, într-un hotel luxos. Am adormit cu greu, ceaiul de mate conține mai multă cofeină decît orice soi de cafea, trezindu-mă de cîteva ori, din pricina culcușului tare incomod sau lătratului unei vulpi în noapte.

Trei

José Țicnitul a avut dreptate, n-a trebuit să o luăm la picior spre Ojo de Agua. De cum s-a luminat de ziuă am auzit duduitul unui motor și o veche camionetă , cu capota burdușită de lovituri, vopsită într-un bleu pal s-a ivit printre tufele dese de cascarilla. În remorca din spate behăiau cu picioarele legate cu sîrmă, cinci-șase ovine,

–Iote-l pe Manu Mutu’, pică la țanc, mere în San Rafael să vîndă nește berbecuți țanc! a exclamat el și a început să își strîngă calabalîcul.

Manu nu era mut de-adevăratelea doar că era obișnuit să vorbească doar cu vitele și motorul capricios al bătrînului său chevrolet. A condus tot drumul în liniște fără să ne adreseze niciun cuvînt, dar faptul acesta nu m-a deranjat, așteptam cu nerăbdare să ajung în locul în care Chabolas-Ruiz își ducea existența.

După două ore de mers pe un drum de pămînt desfundat de ploi care ocolea cel mai mic accident al terenului m-am pomenit în dreptul unei barăci de scînduri înconjurate de un gard viu din tufe țepoase de acacia. Mutu a frînat în dreptul unei porți din trunchiuri de tek, mai rezistente la putregai decît țevile de oțel.

–Aiasta-i gospodăria lu’Osvaldo! a spus José.

Am coborît din vehicul cercetînd cu privirea curtea pustie.

–Dar o fi acasă? am întrebat fiindcă dinăuntrul îngrăditurii nu răzbătea nici un semn de viață.

–Ai să vezi dumneata dacă îi acasă ori ba! a spus Mutu și, fără să primească cei cinci pesos pe care vroiam să îi dau pentru benzină, a demarat în viteză cu eșapamentul pocnind și slobozind nori de fum.

Am dat ocol porții, canaturile erau legate neglijent cu o bucată ruginită de sîrmă și am strigat:

–Heeei, e cineva acolo? Pot să intru?

Am auzit doar ecoul vocii mele lovind pereții coșmeliei. Nu-mi era la îndemînă să pătrund așa, fără nici un avertisment în casa omului, dar eram nerăbdător să-l cunosc pe omul căruia reporterii din lumea întreagă îi dedicaseră sute de pagini și nu îmi venea renunța după ce bătusem atîta amar de drum pînă acolo. Am desfăcut încet sîrma și m-am strecurat în ogradă. Mi se întîmplă foarte rar să mă încerce un sentiment profund de teamă dar pășind pe pămîntul bătătorit am simțit cum inima a început să îmi bată neregulat și fiori înghețați îmi furnicau tîmpele. Aveam în valiză un smith & wesson de 4,5 mm dar nu îl folosisem decît pe poligonul de tir și eram la sute de km distanță de orice post de poliție. Mi-a trecut pentru o clipă prin minte grozăvia că toți cei dinăuntrul casei sunt morți și am deschis valiza apucînd încet patul revolverului. Ușa barăcii era întredeschisă, iar cînd am strigat din nou ”e cineva acasă” o siluetă scundă, păroasă a țîșnit din umbră și mi s-a strecurat printre picioare. Am răsuflat adînc, era un opossum-șoarece un rozător destul de obișnuit prin părțile locului și am trecut pragul. Interiorul sărăcăcios avea aspectul obișnuit al locuințelor durate de granjeros: o vatră din bolovani, lipiți cu argilă, un dulap, o masă din scînduri negeluite și două priciuri gemene, acoperite cu saltele din pînză de sac umplute cu paie, de o parte și de alta a ferestrei. Niciun obiect modern, un radio, un frigider sau o ustensilă electrică pentru bucătărie nu se găsea în acel spațiu, din tavan atîrna o lampă cu petrol, iar focul, judecînd după tăciunii din vatră se întreținea, exclusiv, cu lemne.

Am ieșit dînd ocol clădirii și am început să cercetez dependințele la fel de primitiv construite, din scînduri strîmbe prin care răzbăteau razele de lumină. Singurele vietăți erau cinci-șase găini care cotcodăceau în coteț, speriate pesemne de opossumul cu care îmi intersectasem pașii. Deodată, privind în jur am avut senzația că văd un spațiu familiar și m-am dumirit imediat, era exact fundalul pe care îl admirasem într-una dintre fotografii, cea în care Chablos-Ruiz privea spre cameră cu brațele încrucișate, într-o atitudine degajată, ba chiar nepăsătoare.

Restul zilei mi-a trecut pe nesimțite, cercetînd pas cu pas, orice urmă care-mi putea furniza vreo informație utilă asupra celor care locuia acolo. Într-un șopron am găsit niște hamuri vechi, descusute, semn că proprietarul deținea sau deținuse pe vremuri un animal de tracțiune, iar în sertarul mesei, alături de o biblie cu coperțile ferfenițite, am dat de un caiet gros plin de însemnări făcute cu creionul. L-am pus deoparte ca să-l răsfoiesc mai tîrziu. Cel mai emoționant obiect descoperit sub una din saltele, un yo-yo, o jucărie folosită de copiii din lumea întreagă, cioplit cu îndemînare dintr-o bucată de lemn tare. Mi l-am imaginat pe băiețelul brunet din fotografie săltînd mosorul în sus și în jos de-a lungul sforii și rîzînd, apoi, brusc ostenit după noaptea petrecută pe podele m-am întins pe unul din mindire și am ațipit.

M-am trezit în beznă, ne aflam în prag de iarnă și nopțile veneau pe neașteptate în ținuturile australe. Am aprins un chibrit și apoi o țigară, bîjbîind prin încăpere și înjurînd că nu fusesem destul de prevăzător ca să-mi pun în bagaje o lanternă. Mi-am amintit de lampa agățată de tavan și am început să scotocesc după combustibil. Se afla într-o sticlă unsuroasă, astupată cu un dop din cîrpe, acolo unde o lăsase probabil cel care folosise ultima oară lampa, lîngă piciorul mesei. Am reușit să aprind destul de repede fitilul și m-am bucurat, dacă Chablos-Ruiz s-ar fi apropiat în acel moment spre casă ar fi putut să zărească de la mare distanță și ar fi aflat că un oaspete neașteptat îi călcase pragul.

Lampa fumega împrăștiind un miros înecăcios de petrol dar răspîndea destulă lumină ca să pot citi. M-am așezat din nou pe pat, am deschis caietul și am recunoscut scrisul stîngaci, cu litere rotunde și aplecate al lui Osvaldo. Primele trei-patru file erau acoperite cu cifre, calcule aritmetice și prețul diferitelor bunuri și articole de gospodărie pe care le cumpărase de-a lungul vremii:

2 brăzdare oțel prima ntîi 85 pesos bucata   grapă (nu e nouă)= 32

10 măsuri grîu sămînță molinos marimbo cu 5 pesos măs.

12 general dehaza cu 3, 5 măsura per total=92

sămînță porumb timpuriu clariti-casudo 20 kilo X 2,×5

ovăz pt. catîr 6 măs.× 1,5 =9

dres semănătoare=5 funie 2 colaci mari=9 hamuri=14 total : 28

saci iută 2 duz.= 6   saci rafie 3 duz.= 8,4   mazăre 10 kg =28

cinci găini ouătoare = 10 ×5   lamă topor = 8   sare =3 măs.×2

Am dat și de o însemnare care m-a contrariat:

Plătit Mapuchu 5 saci porumb 10 coți stambă roșie 2 duzini cîrlige pescuit pt. fată

Mi s-a făcut foame, de la cina luată cu José Țicnitul nu pusesem în gură nimic și am început să scotocesc prin cabană căutînd ceva comestibil. Într-o ladă din lemn cu capac am dat de cîțiva știuleți, de o mînă de făină mucegăită și un rest de pastramă uscată și tare ca lemnul. Am aprins focul în vatră, le-am aruncat toate într-o oală și le-am fiert pînă cînd am obținut un terci destul de hrănitor, chiar dacă nu arăta prea apetisant. M-am culcat pe mindirul din paie și am încercat să adorm dar nu am reușit. Din beznă răzbăteau schelălăielile unui animal, probabil o vulpe de pampas, iar de sub podeaua groasă din bîrne un foșgăit de tîrîtoare sau rozătoare și, din precauție, mi-am așezat revolverul la căpătîi. Dacă Chablos-Ruiz s-ar fi întors acasă în acele clipe l-aș fi întîmpinat cu destulă teamă și ostilitate fiindcă toate zgomotele nopții și pustietatea în care mă aflam începuseră să mă neliniștească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s