O fată albastră pe o bicicletă galbenă

Se lăsase seara cînd domnul Ropan isprăvi, în sfîrșit, bilanțul contabil  la care trudea de trei zile. Se ridică de la birou, prinse hîrtiile cu o agrafă și le îndesă într-o servietă veche, din mușama scorojită, cu închizătorile din alamă. Își luă din cuier lodenul demodat de-un gri spălăcit, lucios la mîneci și la revere de atîta purtat și îndesă pe cap o beretă înverzită de soare și ploi. Încuie, apoi, cu grijă ușa biroului și păși în stradă.Cerul avea nuanța delicată a penajului unei turturele, iar aerul era neașteptat de cald pentru luna octombrie. Se hotărî să nu mai aștepte tramvaiul și o luă pe jos spre locuința sa. O plimbare pe-nserat părea o alegere potrivită după atîtea ore petrecute între patru pereți. Pășea fără grabă pe trotuarul din asfalt crăpat și plin de gropi, mirîndu-se că nu întîlnea prea mulți trecători care să se bucure, ca și el, de vremea plăcută. Cînd ajunse în capătul străzii îi atraseră atenția un pîlc de arțari cu frunzele înroșite de brumă. Traversă strada regulamentar, pe trecerea de pietoni, și se îndreptă spre aleile presărate cu pietriș alb.

„ Locuiesc de douăzeci de ani în cartier dar pînă astăzi n-am observat că în locul acesta se află un parc!” gîndi domnul Ropan.

Parcul părea cam neîngrijit, băncile din metal erau ruginite, printre alei crescuseră buruieni și scaieți cît statul de om, dar el simțea un sentiment de triumf asemenea unui explorator care pășește pe un tărîm necunoscut și necartografiat pînă atunci.

„Am să vin aici și la primăvară ca să mă plimb. Cred că este minunat cînd înfloresc toți pomii!” își spuse trecînd pe lîngă o fîntînă arteziană din beton, secată și acoperită de alge și ierburi uscate. Deodată, dinspre un pîlc de copaci desfrunziți, se auzi un clincănit metalic și o siluetă trecu pîlpîind ca o flacără mare, galben-albăstrie. Era o fetiță de nouă-zece ani care pedala repede, conducînd o bicicletă pentru copii.

„ Ce ciudat ca un copil de vîrsta ei să se plimbe neînsoțită la ora asta prin parc! Ce fel de părinți or fi ăia care o lasă noaptea pe afară?”, își spuse și o luă către casă. Gîndul îl frămîntă pînă adormi, mai ales că într-un ungher al minții îi stăruia imaginea acelei apariții inexplicabile.

În seara următoare se grăbi să-și isprăvească treaba și, după ce încuie biroul, se îndreptă cu servieta sub braț spre parcul părăsit. O luă din nou spre fîntîna din beton sperînd că ciudata apariție i se va arăta din nou.

Pe neașteptate, dintr-o tufă mare se desprinse o umbră mătăhăloasă  care păși în direcția lui.

− N-ai o țigară, șefu’? îl acostă individul fără altă introducere.

Îl privi lung, era un bărbat solid și negricios, cu obrazul acoperit de perii unei bărbi nerase de-o săptămînă și cu fruntea îngustă de-o palmă. Respirația îi duhnea a alcool, iar hainele a mucegai și a transpirație rîncedă.

− Îmi pare rău dar nu fumez, m-am lăsat acum douăzeci de ani și mai bine! se scuză el încercînd să-l ocolească. Celălalt însă, îi tăie calea insistînd:

−Dă-mi o țigară!

− V-am spus că n-am fiindcă nu sunt fumător…dacă aș fuma v-aș da una cu mare plăcere!

− În geantă aia ce cari?

Domnul Ropan își strînse instinctiv servieta la piept:

−  Nimic de valoare…un  bilanț contabil, am muncit la el toată săptămîna, mîine dimineață trebuie să-l prezint la fisc!

Negriciosul îl îmbrînci și-i smulse servieta. O deschise, iar vraful de file, acoperite cu un scris mărunt dar citeț, se împrăștie pe prundișul aleei. Scotoci cîteva secunde cu talpa printre foile mototolite, apoi zbieră:

−   Scoate portofelul și dă-l încoa’!

Îi făcu pe plac fără să protesteze, iar necunoscutul i-l smulse din mînă. Găsi o singură bancnotă de zece lei și scuipă cu dispreț în direcția lui:

− Morții mă-tii de scribălău, lucrezi pentru fisc și ai numa’ zece lei la tine?!

Domnul Ropan ridică din umeri zîmbind împăciuitor:

− Îmi pare rău, sunt înainte de chenzină. Dacă mi-ați cere mîine v-aș putea oferi mai mult!

Individul rînji dezvelindu-și dantura cariată și murdară, apoi își luă avînt și-l pocni cu pumnul în maxilar. Lovitura puternică îl surprinse, privirea i se întunecă brusc și căzu ca un sac cu cartofi  pe prundișul aleei. Agresorul îl mai izbi de trei-patru ori cu piciorul în coaste, apoi se făcu nevăzut. Simți o durere năprasnică în plămîni și-și pierdu cunoștiința.

Cînd își veni în fire constată că se întunecase de-a binelea. Se tîrî spre o bancă ruginită din metal și se așeză gemînd. Toată fața îi zvîcnea de durere, iar lodenul, sacoul și cămașa îi erau pătate cu stropi întunecați de sînge. Căută cu privirea prin iarbă servieta și hîrtiile cu bilanțul dar nu zări nimic în penumbră. În schimb, dintre copaci auzi din nou un clincănit de clopoței răsunînd vesel. Se frecă la ochi și văzu pe alee  fetița călare pe o bicicletă. Era îmbrăcată într-o rochiță în nuanța florii de nu-mă-uita, peste care purta un pulovăr din lînă albastră, ciorapi bleu lungi pînă la genunchi și sandale de aceeași culoare. Pînă și părul strîns în cozi îi lucea albăstrui, iar obrazul ei avea o paloare lividă, de înecat. Cadrul, roțile și spițele bicicletei, un model vechi, fabricat în urmă cu treizeci de ani, erau vopsite toate în galben auriu. Cînd ajunse în dreptul lui, încetă să pedaleze și se opri punînd talpa piciorului stîng  pe pămînt. Rămase în șa, măsurîndu-l curioasă cu ochi senini și translucizi ca niște cristale gemene de gheață.

− Ce faci aici? îl întrebă ea.

− Mă odihnesc, zîmbi strîmb domnul Ropan, fiindcă buzele i se umflaseră și-i pulsau de durere.

− Mie nu mi se pare că te odihnești…mai degrabă cred că aștepți pe cineva!

− Se poate spune și-așa!încuviință el.

Scoase o batistă și frecă petele de pe loden, dar sîngele se uscase și nu reuși să le curețe.

− Te-ai lovit și ți-a curs sînge din nas! constată fetița. Vocea ei ascuțită suna rece și impersonal,  ca o înregistrare pe bandă magnetică. Propti bicicleta de bancă, apoi îi luă batista din mînă și începu să-i curețe crustele de pe obraz.

„ Ce curios, gîndi el, mi se pare mie sau hainele, pielea și părul ei n-au miros…poate, într-adevăr, m-am lovit la nas și nu mai simt decît mirosul de sînge!”

Fata îi înapoie batista și-i spuse rar, apăsînd fiecare silabă:

− Gigi, tu nu mă mai recunoști?

O privi nedumerit și ridică din umeri dar ea întinse mîna și îi mîngîie obrazul lovit.

− Tu te-ai schimbat mult de cînd nu ne-am văzut…dar eu te-am recunoscut imediat!

O emoție profundă  îl inundă pe domnul Ropan. Era din nou în clasa a șaptea, avea treisprezece  ani și stătea în bancă cu o fată îmbrăcată într-un sarafan bleumarin cu picățele albe. Din direcția fetei venea un miros plăcut de săpun și de pipermint fiindcă avea întotdeauna în gură un drajeu mentosan. Simți în nări și mirosul de cerneală inconfundabil de cerneală și exclamă:

− Cum să nu te recunosc, Adriana! bîigui el, tu nu te-ai schimbat deloc!

Imediat regretă ce-i ieșise pe gură:  „ ce idiot sunt, își spuse, normal că nu s-a schimbat, fiindcă are mereu aceiași vîrstă, pe care o avea în ziua accidentului.”

În clipa următoare își aminti tot. Plecaseră împreună de la școală și el o însoțise pînă-n stația de tramvai. Înainte de a sosi tramvaiul o întrebase cu inima strînsă de emoție dacă nu vroia să vină cu el sîmbătă seara la cinematograf unde rula filmul „Pe aripile vîntului”.Ea îi răspunse zîmbind că sîmbătă nu poate fiindcă trebuia să o ajute pe maică-sa la prepararea dulcețurilor, dar va veni duminică dimineața, la matineu. Alergase la cinematograf și stătuse trei ore la coadă ca să cumpere două bilete. Era în culmea fericirii și nu putuse să doarmă jumătate din noapte frămîntat de emoții și gînduri. A doua zi, cînd intră în clasă află că pe Adriana o lovise un camion încărcat cu fier beton și murise.

− N-am mai apucat să vedem filmul ăla…oare mai rulează? zîmbi ea și mirosul de mentă se simți tot mai tare.

− Dacă vrei putem merge mîine la cinematecă, precis că îl au!

− Mîine nu pot, trebuie să o ajut pe mama să facă ordine-n debara!

„ Maică-sa e moartă și ea de zece ani!” gîndi și spuse cu voce tare:

− Atunci duminică, la matineu!

Adriana se urcă în șa cu un gest hotărît:

− De ce să așteptăm pînă duminică? Vino acum cu mine, poate găsesc un borcan cu dulceață de vișine în debara…îți place dulceața de vișine?

Gigi Ropan se ridică de pe bancă icnind:

− Bine, vin…dar să nu pedalezi prea tare că nu pot să mă țin după tine!

− Ba poți, las că știu eu…la proba de alergare pe-o mie de metri erai întotdeauna printre primii! zise ea și porni cu roțile bicicletei scîrșnind pe pietrișul aleei.

El o urmă alergînd, cu  o sprinteneală ireală, fiecare pas îi urma celui dinainte fără niciun efort. Din cînd în cînd, Adriana întorcea capul, fluturîndu-și cozile albastre și striga: hai, mai repede, de ce nu te grăbești?

− Mă grăbesc, nu vezi că mă grăbesc! spunea el și alerga fericit în urma bicicletei galbene.

 

Îl găsi a doua zi dimineața un muncitor care se întorcea din tura de noapte. Zăcea pe  alee, lîngă o bancă, cu fața în sus, într-o baltă de sînge închegat. Pe buze îi  împietrise un zîmbet larg, așa cum numai cei care mor împăcați cu lumea îl au, iar în ochii larg deschiși se reflecta o apă limpede și albăstruie.  Medicul legist stabili că decedase cu șase-șapte ore în urmă datorită unui traumatism cerebral acut și a leziunilor interne survenite în  urma loviturilor.

 

 

 

 

 

MOTANUL VERDE

Cînd se mutase împreună cu părinții săi pe Aleea Vegetației, Ciprian nu fusese prea încîntat. Înainte locuiseră la bloc, într-un cartier mărginaș, și-acolo avusese o droaie de prieteni cu care bătea mingea de fotbal pe maidan, iar la noul domiciliu nu dăduse încă peste niciun tovarăș de joacă. Casa era una solidă, cu încăperi mari și pe luminoase, dar vecinii nu aveau copii, așa că nu avea cu cine să joace fotbal. Într-o după-amiază de mai, își încălță ghetele de fotbal  și ieși în stradă cu balonul la picior. Strada era pustie, toate casele păreau că dorm cu storurile trase. Lovi mingea ușor, făcu o preluare pe piept apoi șută cu toată puterea, urmărind cum vîjîie și ajunge dinaintea unei case tăcute cu storurile vopsite verde ca iarba și fațada placată cu malachit. O lovi din nou, iar mingea descrise o curbă înaltă și ateriză dincolo de gardul din fier forjat. Privi în stînga, privi în dreapta, din interiorul  casei nu se auzea niciun sunet și-atunci se cățără repede peste gard. Se aplecă să ridice mingea și se trezi dinaintea unui motan verde. Nu, nu era o iluzie optică, motanul avea o blană de culoarea fisticului, iar ochii cu pupile verticale îi scăpărau ca două bucăți de jad. Ușa casei se deschise scîrțîind și-n prag apăru un bărbat înalt, uscățiv, cu fața gălbuie și ochelari cu rama din metal. Și el avea ochii verzi, dar de un verde anorganic și tulbure, ca sulfatul de fier.

− E mingea ta? îl întrebă pe Ciprian.

− E motanul dumneavoastră? îi întoarse vorba Ciprian.

Motanul miorlăi muzical, pe trei note, un fel de mi-fa-sol aprobator, iar stăpînul lui spuse:

− Da. Numele lui este Haroun, iar eu sunt doctorul Sterian!

Ciprian îi întinse mîna și își spuse numele, apoi aruncă o nouă întrebare:

− Ce fel de nume este ăsta, Haroun? N-am cunoscut nicio pisică pe care s-o cheme așa!

− Ești un băiat tare curios, mormăi doctorul Sterian. E de rasă persană și i-am pus un nume de calif. Dacă vrei să afli cum de  a ajuns să poarte numele ăsta, vino înăuntru, să bem un ceai de mentă și-ți povestesc toate amănuntele!”

Ciprian îl refuză politicos:

− Acum nu pot, am de terminat niște teme la limba română. Poate, altă dată…

Își luă la revedere și plecă cu mingea sub braț, urmărit de privirile lor verzi.

„ Ce idee, să mă invite în casă…și-apoi mie nici nu-mi place ceaiul de mentă!” își spuse băiatul și uită toată întîmplarea peste două-trei ore.

În iunie, după ce se terminară cursurile, Ciprian refuză să meargă cu  părinții la țară.

„ Sunt destul de mare ca să stau singur în casă o săptămînă. ” le-o reteză el hotărît să nu cedeze rugăminților. Ei își coleșiră cu sfaturi, stabiliră și cîteva interdicții ferme, apoi plecară lăsîndu-i frigiderul plin cu mîncare și o listă de atribuțiuni pe care să le ducă la capăt.

În prima noapte cînd dormi singur în casă nu se întîmplă nimic deosebit. Se culcă tîrziu, după ce urmări un film horror la televizor și se sculă în apropierea prînzului. Privi printre storuri casa doctorului Sterian. Strada era tot pustie, iar în casa verzuie nu se vedea niciun semn de viață. Își luă ceva de mîncare din frigider și se așeză pe o canapea dinaintea televizorului, amintindu-și că maică-sa îi interzicea întotdeauna acest lucru.

Într-a doua noapte îl trezi un mieunat puternic  și prelung pe trei note.

„ E Haroun, numai el miaună așa”, își spuse și se repezi la fereastră.

Pe petecul de iarbă din fața casei zări motanul calif. Stătea cu botul îndreptat spre fereastra dormitorului și mieuna. Ciprian își trase o pereche de pantaloni și un tricou și ieși în stradă. Lumina lunii făcea ca blana de culoare fisticului să sclipească în nuanțe de smarald. Motanul se opri din mieunat  și se îndreptă agitîndu-și coada spre casa stăpînului său. Acesta îi aștepta în prag cu  un ceainic în mînă.

− Bună seara, e tare cald, spuse doctorul Sterian. Vrei să bem un ceai de mentă?

− Nu, mulțumesc, nu-mi place menta! refuză Ciprian și intră în casă pe urmele lor.

Camera în care pătrunse nu avea nimic deosebit, fiind mobilată cu o canapea, două fotolii îmbrăcate în catifea, o măsuță și trei rafturi mari cu cărți. Pe pereții acoperiți de un tapet de culoarea cojii de lămîie atîrnau cîteva fotografii sepia destul de șterse, în rame negre.

− Citiți mult? întrebă băiatul arătînd spre rafturile cu cărți.

− Nu, din păcate, m-am lăsat și de citit, așa cum m-am lăsat și de celelalte vicii: fumatul, alcoolul, petrecerile cu femei…singura deprindere rea care mi-a rămas este televizorul. Stau ore în șir dinaintea ecranului și, de multe ori, mi se întîmplă să uit să-l aprind!

Ciprian se așeză pe canapea și luă de pe măsuță un măr cu coaja scorojită.

− E din ceară, dacă vrei un măr adevărat, hai să coborîm în pivniță, am acolo sute de mere de toate mărimile și de toate soiurile!spuse  doctorul Sterian.

O luă înainte pe un coridor îngust și foarte lung pînă ajunseră în dreptul unei uși în formă de V întors. Printre scîndurile ei se strecura o aromă dulceagă de fructe putrede amestecate cu mirosul aspru de mucegai. Sterian se aplecă și descuie ușa cu o cheie scoasă din buzunar, apoi o împinse șoptind:

− Să nu te sperii, înăuntru e cam bezna, mereu uit să montez un bec!

Merseră încă vreo cincizeci de metri și, după ce ochii i se obișnuiră cît de cît cu întunericul, băiatul  întrebă:

− Unde-s merele, că nu văd decît niște cutii goale!

−  Le-o fi mîncat Haroun,  rîse celălalt, e un motan altfel decît alți motani din rasa lui!

− Ce glumă tîmpită, strigă Ciprian. Gata, eu m-am plictisit, plec de aici!

− Nu, te rog, nu pleca. Am să-ți povestesc tot despre Haroun și cum am ajuns să practic medicina!

Băiatul îi întoarse spatele dar se opri auzind dintr-un cotlon mieunatul pe trei note. Motanul verde îi bara calea agitîndu-și nervos coada. Deodată  întunericul prinse viață de parcă ochii de jad a felinei ar fi luminat pivinița.

Și doctorul Sterian începu să povestească.

„ Acum douăzeci de ani eram un tînăr medic stagiar la un spital din capitală. Nu știam prea multe despre suferințele umane, aveam încă destule examene de luat, așa că am luat hotărîrea să mă angajez în armată. Familia și toți prietenii mei au încercat să mă facă să mă răzgîndesc dar n-au reușit, eu o țineam una și bună, iar după trei luni de instrucție sumară în care am tras de trei ori cu pistolul mitralieră, am plecat cu un batalion de asalt în Afganistan. La început am fost încîntat, totul mi se părea o aventură fascinantă, îți dai seama că pășeam pe locurile unde-și împinsese falangele Alexandru Macedon, însă cînd au început exploziile m-am înspăimîntat. Panicii normale i se adăuga spaima că vedeam zeci de răniți cu carnea sfîrtecată, iar eu îi priveam neputincios, incapabil să le alin suferințele. Cei mai mulți mureau acolo, pe loc, cu intestinele scoase, pe cei care mai respirau îi pansam cum puteam și îi trimiteam la un spital de campanie. După alte trei luni am început să mă obișnuiesc cu bombele și cu mirosul de sînge. De un singur lucru nu am reușit să trec, de gemetele și plînsul copiilor. Îi aud și acum, cînd se lasă noaptea, de parcă ar plînge lîngă patul meu. Erau copii de toate vîrstele, fete și băieți, mai ales băieții mă impresionau cînd mă priveau cu ochii lor întunecați de durere. Un medic american mi-a povestit că într-una din misiunile de patrulare autovehicolul în care se afla a călcat pe o mină artizanală. Toți militarii au murit, el a fost norocos scăpînd cu o rană ușoară. După ce au cercetat cazul au ajuns la concluzia că atentatorii fuseseră ajutați de un băiat cam de vîrsta ta. Nu l-am crezut, mi se părea o relatare subiectivă, influențată de propagandă , reflectînd la cele auzite mi-am spus: Și ce dacă? Pînă la urmă, chiar dacă ar fi adevărat, în ochii lor noi suntem niște invadatori veniți să cucerească pămînturile strămoșilor lor. Da, granița dintre amici și inamici este o linie subțire ca un firicel de ață în locurile acelea.”

În noaptea următoare, Ciprian se trezi din nou și se îndreptă spre casa doctorului Sterian. De data asta bău o ceașcă cu ceai fierbinte de mentă și-l urmă pe acesta și pe motanul Haroun în pivniță fără să se mai mire de nimic.

„ Am avut și o soție în Afganistan. O femeie extraordinar de frumoasă, originară din Mazar-i-Shariff, pe care am cunoscut-o în timpul unui instructaj pe care-l făceam acolo. Erau foarte multe fete și femei tinere care doreau să ajute bolnavii internați în spitalele de campanie, așa că eu și un medic german ne-am oferit să le învățăm cîteva tehnici elementare de prim ajutor: cum să dezinfecteze o plagă, cum să aplice un garou și cum să facă un pansament eficient. Sonita se afla acolo, printre fetele care-și oferiseră ajutorul. Era îmbrăcată în burka dar avea fața descoperită și cînd m-a privit pentru prima oară am simțit o săgeată dulce străbătîndu-mi inima. Avea ochii de un verde neasemuit, stropit cu auriu, un verde cald, palpitînd de viață. Pe scurt, ne-am îndrăgostit unul de altul și, după o lună i-am spus comandantului batalionului că vreau să mă căsătoresc cu ea. Perfect, a spus colonelul, ai noroc, m-am informat și e orfană, familia ei a fost ucisă în bombardamentele sovietice din 82, fiindcă altfel era foarte complicat să te însori cu o musulmană afgană fără aprobarea rudelor ei! Într-adevăr, lucrurile au decurs mai ușor decît ne-am fi așteptat amîndoi. Am făcut nunta acolo, în baza militară și am primit o învoiere de trei zile. Tovarășii mei de arme au fost foarte prietenoși, ne-au sărit în ajutor să ne înjghebăm într-o baracă un fel de dormitor și o bucătărie. Sonita s-a angajat ca asistentă medicală și ne vedeam în fiecare seară. Treburile au început să se complice atunci cînd m-a anunțat că este însărcinată. ”

Sterian se opri din povestit și mîngîie motanul cu vîrful degetelor:

− Nu mai vrei o ceașcă de ceai? E din mentă culeasă din munții Hindukuș!

Ciprian întinse cana urmărindu-l ca hipnotizat cum toarnă din ceainic un șuvoi lung și subțire de lichid verde-gălbui.

„ Am solicitat comandamentului aliat să fiu trimis în țară însă Sonita s-a opus, ea vroia ca pruncul nostru să vadă lumina zilei pentru prima oară acolo, în patria strămoșilor ei. Din nefericire n-a dus sarcina pînă la capăt, copilul s-a născut prematur și a murit a doua zi. Peste o lună i l-am dăruit pe Haroun, un pisoi jigărit pe care-l găsise o patrulă  într-un sat părăsit. N-am să uit niciodată cum ochii ei au sclipit de bucurie cînd a zărit ghemotocul acela de blană însuflețită, care mieuna subțire, cu un glas de copil.

Sonita a murit într-un bombardament al mujahediniilor asupra Zadianului. Se dusese acolo, trecînd peste interdicțiile comandamentului militar, fiindcă auzise că în localitate se aflau peste o sută de răniți, în majoritate, copii, femei și bătrîni. Cînd am aflat vestea nenorocită am crezut că voi înnebuni de durere dar am reușit să-mi adun ceva curaj și să plec în Zadian. O bătrînă mi-a arătat locul atacului, o moschee veche în care fusese încropit un spital. De fapt, nu mai rămăsese nimic din clădire decît o groapă mare plină de moloz, praf și rămășițe umane de nerecunoscut. Atunci și acolo am găsit drumul spre pivnița asta…”

În următoarele cinci nopți Ciprian îl asculta fără să-l întrerupă. Cînd medicul ajunse la sfîrșitul povestirii, îl întrebă:

− Ce distanță este între casa asta și Afganistan?

− Nu știu exact cîți kilometri sunt dar prin pivniță ajung în jumătate de oră! răspunse zîmbind Sterian.

Cînd se întoarseră părinții lui Ciprian acasă, îl găsiră de nerecunoscut. Fizic părea același dar vocea, privirea, gesturile, felul în care se purta erau altele, ale unui străin care îi împrumutase înfățișarea. Îl duseră la un psiholog și atîta îl cicăliră pînă cînd le povesti totul despre doctor și motanul său verde. Atunci își puseră la bătaie toate cunoștințele și obținură din partea autorităților un mandat de percheziție  în casa lui Sterian, pe motiv că acesta le molestase copilul. Polițiștii nu găsiră pe nimeni înăuntru, perimetrul părea nelocuit de mult timp și, după încă o lună de cercetări în zadar, reclamația a fost clasată.

În nopțile cu lună plină, Ciprian se furișează afară și se îndreaptă spre casa doctorului Sterian. Stă tăcut în întuneric așteptînd să audă mieunatul motanului verde.

Vioara albă

VIOARA  ALBĂ

„Ce frumoasă este vioara ta!” îi spuse cu sinceră admirație Cratimă, prietenului și colegului său, Sedilă. Çutia ei de rezonanță  bine lustruită  lucește  ca satinul  sub șerlacul auriu, eclisele ei din molid transilvănean sunt atît de perfect arcuite și-atît de lascive încît îmi evocă șoldurile Venerei din Milo, cele două  efuri sunt mai bine conturate decît  buzele unei cariatide, gîtul ei prelung și grațios sprijinit pe popic, e-atît de seducător încît îmi dau lacrimile ori de cîte ori îl contemplu… iar atunci cînd faci amor cu ea corzile-i răsună mai languros și mai sprințar decît aria clopoțeilor din Lakme!”

„ Da, așa-i, zîmbi Sedilă, acesta e și motivul pentru care m-am căsătorit cu ea…și te rog să remarci că pe lîngă aceste calități fizice evidente, este o gospodină desăvîrșită : spală rufe, deretică de nu găsești un fir de praf prin casă și-mi prepară o delicioasă ciorbă de burtă!

„Offf, de ce n-am norocul să găsesc și eu una la fel cu care să mă însor?”

„O vei găsi prietene, o vei găsi într-o bună zi, totul este să ai răbdare!” îl sfătuia celălalt.

Adevărul e că pe Patricius Cratimă nu-l caracteriza deloc răbdarea, el era un hedonist convins, impulsiv și extrem de sagace, care atunci cînd își propunea un lucru nu se lăsa păgubaș pînă cînd nu-l obținea. Plin de neastîmpăr și obsedat de ideea însurătorii se apucă să colinde magazinele de instrumente muzicale din toate marile orașe ale lumii. Peți și-o cremoneză cu alburn nobil, o strănepoată de-a lui Guarneri, dar nu se înțelese cu proprietarul asupra zestrei, iar la capătul căutărilor sale asidue constată căci nu mai avea decît o singură soluție. Dacă soarta îi era potrivnică și nu-și putea afla jumătatea, l’âme soeur, cum ar veni, printre toate viorile, violinele și violele acestei lumi, își va comanda aleasa inimii unui lutier iscusit. Pe signior Archetto îl găsi prin mica publicitate, la rubrica „  bricolaje și reparații diverse”.

Fără să stea prea mult pe gînduri  bătu la ușa lui  și-i spuse în felul său direct și intempestiv:

„ Sunt burlac, vreau o vioară numai a mea!”

„ Va bene, spuse lutierul scărpinîndu-se între omoplați cu un arcuș. Cum doriți să fie? ”

„ Tînără și superbă, fără idei preconcepute!”

„ V-o fac, într-o lună, momentan n-am comenzi urgente și-mi sunteți molto simpatico, dar vă costă o mie de reali!”

Cratimă se scotoci prin pungă, drumurile pe mapamond îi cam secătuise bugetul, și bombăni:

„ N-am decît cinci sute de reali!”

Archetto se scărpină din nou cu arcușul într-un loc inaccesibil situat sub vertebrele sacrale:

„ Va bene, v-o fac și cu cinci sute în varianta più economico!”

Meșterul se ținu de cuvînt dar fiindcă clientul său se grăbea, iar șerlacul și baițul erau scumpe, îi făuri o vioară din placaj alb melaminat pe care îl  glănțui cu un strop de lac incolor. Cratimă găsi acest lucru foarte șic, culoarea neobișnuită a instrumentului îi dădea o notă exotică, originală și plecă fericit cu Bianca, așa își botezase iubita,  ambalată într-o cutie tapisată cu satin roșu. Se duse glonț la un predicator  presbiterian iar acesta, în schimbul făgăduielii că-și va boteza odraslele în ritul highlander new age, oficie repede și fără martori, folosind doar cu un voal din mătase sintetică și o cunună de mirt vestejit, cununia omului cu vioara.

După scurta ceremonie, Cratimă se simțea însuflețit de un extaz artistic rar, inima i se zbătea ca un pui de găină căruia îi arăți rotisorul  și de-abia aștepta să ajungă acasă ca să înfrupte din deliciile seducătorului instrument.  Aprinse o duzină de candele înmiresmate, se bărbieri cu grijă, își tunse părul din nas și din urechi, se parfumă din belșug cu un deodorant scu note orientale și-apoi luă vioara în brațe. O dezmierdă pe îndelete și-o strînse la piept cu pasiune pînă cînd îl trecură toate sudorile dorințelor carnale. Cînd, însă își trecu frenetic arcușul peste corzile Biancăi, în loc de o cvintă perfectă într-un vibratto pasional se  auzi un scîrțîit oribil, ceva asemănător cu sunetul emis cînd freci o bucată de polistiren de un geam.

„ Ohhh, își spuse el cu pielea aricită de spaimă și de dezgust, ce-i asta?”

„ Sunt virgină, suspină vioara pe trei note mici și chircite între corzi, te implor, dragul meu soț, ai răbdare și fii mai delicat cu mine!”

A doua zi Cratimă își repetă asaltul amoros asupra viorii dar, oricît de delicat și de minuțios își pregăti el preludiul,  Bianca nu rezonă la sentimentele lui. Cu încăpățînarea unui asin columbian încărcat cu pachete din frunze de coca și mînat pe cărări inaccesibile, ea scotea numai note false și sunete disonante. Atunci, nemaiștiind ce atitudine să adopte, nefericitul alergă cu iubita sa la lutier. Archetto o examină atent cu o lupă, îi ciupi cu sadism corzile, îi strînse călușul într-o menghină pînă cînd începu să transpire șiroaie groase și lipicioase de rășină epoxidică, îi bătu două cuișoare de alamă în căluș iar la finalul consultației îi spuse:

„ Domle, asta e! Pentru cinci sute de reali nu puteai avea pretenția să-ți construiesc un stradivarius, nu?!”

„ Dar nu cîntă, nu spală, nu dă cu aspiratorul prin casă, nu gătește, nici măcar un ou nu știe să fiarbă! zbieră violonistul scos din țîțîni, iar pe deasupra scîrțîie ca o ușă de tablă ruginită aruncată într-un concasor din infern!”

Spre cinstea lui trebuie să spunem că Archetto era un tip simțitor. I se făcu milă de bietul amorez și-i schimbă corzile Biancăi cu cele ale unei yamaha electro-acustice. Acum vioara albă se sfădea toată ziulica cu iubitul ei în graiul vorbit prin insula Honshu, ba îmi mai dădea și cîte-o scatoalcă atunci  cînd îndrăznea să-și sprijine bărbia de obrazul ei lemnos.

Numai disperarea poate împinge un om sensibil, cultivat și onest la crimă. Într-un acces de furie, Cratimă o trînti pe Bianca de podea și o lovi din toate puterile cu călcîiul, dar lemnul ieftin al viorii rezista. Luă un ciocan dar nu reuși s-o zdrobească. Încercă cu o drujbă dar lama fierăstrăului ricoșă și-i reteză indexul și degetul mare. Trecu peste ea cu un compactor uitat peste noapte pe-o aleea lăturalnică  de muncitorii unei firme de construcții. O cufundă într-un butoi acid sulfuric concentrat dar plutea. O aruncă din vîrful unui munte într-o prăpastie dar ea se întoarse după jumătate de oră gîfîind și plină de praf cum suise coasta cu grohotiș. Ciudat lucru, dar înafara cîtorva zgîrieturi și pete vioara nu se alese cu alte metehne. Era disperat, căci Bianca părea indestructibilă. Pe deasupra era ușuratică și infidelă (deh, fiind construită din placaj subțire) încurcîndu-se cu un oboist , posesor al unui viguros instrument din abanos, care performa acorduri din Cavalleria Rusticana în manejul unui circ.

„ Asta e, sunt pe culmile disperării, nu-mi rămîne altceva de făcut decît să mă spînzur cu corzile ei!”trase el concluzia după ce îi înfățișă amicului său toată halima sa amoroasă.

„ Ești un bleg. Divorțează, domle, că tot nu aveți copii!”, de ce dracu să te chinui în halul ăsta?!” îl sfătui Sedilă.

„ Nu pot, scînci Cratimă, am jurat s-o iubesc și să cîntăm împreună for ever, pînă la sfîrșitul zilelor!”

„ Atunci, dragul meu, ești demn de compătimit. O să dai ortu înainte să i se scorojească ei lacul de pe fețe, dar asta e, vorba latinului: ars longa, vita brevis!”

Nici măcar în instituția medicală de tratare a bolilor sistemului nervos nu-și găsi liniștea. Degeaba îl îndopară cu sedative și barbiturice, Cratimă o visa noapte de noapte pe Bianca, o fantasmă albă din furnir ieftin, melaminat. O strîngea în brațe și cînta cu frenezie Capriciul  no. 24 al lui Niccolo Paganini, vărsînd simultan șiroaie de lacrimi în somn pînă cînd se umflau dușumeaua și pereții, periclitînd în acest fel capacitatea portantă a clădirii.

Un psihiatru tînăr, adept al unor metode neortodoxe se sfătui așa cu Sedilă:

„Am avut acum doi-trei ani un caz similar, ba poate chiar mai grav fiindcă pacientul acela era mormon și bisexual era căsătorit cu o mandolină și cu un violoncel nemțesc. L-am vindecat de obsesii punîndu-l să confecționeze din lemn tot felul de obiecte de artizanat: banițe, butoiașe, ciubere, copăi, dulapuri, dranițe…”

„ Am prins ideea, nu văd de ce n-ați încercat și cu amicul meu?!”

Zis și făcut. Îl duseră pe amatorul de viori în atelierul de tîmplărie al clinicii, îi puseră la dispoziție  rindele, dălți, ferăstraie, plus trei metri steri de cherestea de brad și-l lăsară să-și facă damblaua. După o lună, cînd Sedilă trecu să-l viziteze îl găsi cioplind cu o bardă ceva care aducea cu o uriașă acvilă stilizată.

„Las’ că-i bine, din moment ce nu cioplește viori” gîndi el și îl căută pe tînărul psihiatru neortodox.

„ Mă tem că am dat greș cu tratamentul, îi spuse acesta, amicul dumneavoastră a construit un planor pe care l-a botezat Aurel și s-a îndrăgostit de el mai abitir decît Romeo de Julieta sa!”

„ Mulțumesc, doctore, c-ai încercat” mormăi Sedilă cam plictisit de toată povestea, „adevărul e că întotdeauna am bănuit că-i gay, avea un stil aparte de a mînui arcușul!”

Se ridică, salută și ieși în curtea sanatoriului. Acolo dădu de un internat tînăr, vesel și roșu în obraji care prinsese o pisică neagră și se chinuia să-i coase o pereche de aripi de spinare. Animalul se zbătea și-l zgîria dar lui nu-i păsa, rîdea și striga: „ vei fi un Icar, nu te împotrivi!”

Sedilă zîmbi și, printr-o ciudată asociație de idei, își aminti ceva și scoase un blocnotes.

„ Să nu uit să cumpăr sacîz nemțesc calitatea-ntîi. Ultima oară cînd am luat din cel fabricat în Maroc, nevestica mi-a zis că o ustură strunele…ce ți-e și cu femeile astea!”

MIROSUL URCĂ PÎNĂ LA ULTIMUL ETAJ

 

 

Scîrboasă scenă! Proaspăta văduvă boceşte, sonor şi elocvent, trăgîndu-și zgomotos mucozităţile înapoi în sinusuri,  în timp ce rimelul dizolvat de lacrimi i se scurge, în dîre de funingine, pe obrazul buhăit.

O întreb de ce plînge, doar toată lumea din bloc știe că răposatul fusese un bețiv înrăit, o bătea de fiecare dată cînd depăşea măsura, și-o depășea destul de des. Pe deasupra, îi cam plăcea să se uite după alte femei. Exact cu o lună  înainte de a muri, îl găsise cu o paceaură, chiar în casă. Venise de la serviciu mai devreme decît de obicei și îi prinsese dezbrăcați în dormitor.

Mă priveşte cu ochii ei mari, de femeie înțelegătoare, tulburi de atîta plîns:

„ Florin a’ meu avea suflet mare și-o inimă largă…nu  exista să vină cineva la el cu un necaz şi să nu-l asculte…”

Da,  a avut o inimă atît de largă, încît au încăput de-a valma în ea, vreme de un sfert de veac, cîte două-trei-patru beții pe săptămînă, cu totul un deceniu întreg de matoleală neîntreruptă, crailîcurile, chenzina risipă dintr-un foc cu ortacii de pahar, plus toată tinerețea ei risipită monoton, ani după ani de muncă în fabrica de tricotaje și-n gospodărie, miile de ore de așteptare, cînd întîrzia cu prin cîrciumi la una mică, echimozele de pe corp şi de pe faţă cînd îl certa că vine dimineaţa mahmur, rufele spălate şi călcate fără cusur, gătitul ciorbei, dereticatul zilnic, grijile cu copiii, că de aia nici nu se despărțise de el, din cauza copiilor, da’ har Domnului că acum sunt realizaţi, unul în Canada, altul căsătorit în alt oraş, și-acum, cînd mai avea doar cinci ani pînă la pensie, cînd ar fi putut să-şi vadă în sfîrşit de viaţa lor, totul s-a sfîrşit.

Fusese drăguţă Melania în tinereţe, cu părul ei bogat, castaniu, buclat natural, cu ochii mari, căprui şi lucioşi, cu  obrajii îmbujoraţi,  buzele cărnoase și tenul luminos de fată de la ţară. Au rămas destule urme ale frumuseţii de altădată și în ciuda încercărilor prin care a trecut, este încă o femeie arătoasă. Munca şi căratul sacoşelor de la piață n-au deșelat-o, aburii rufelor și ai tocanelor clocotind pe aragaz  nu i-au scofîlcit complet  faţa,  iar trupul deşi împlinit bine după cele două naşteri, este încă atrăgător, cu carnea pietroasă şi pielea netedă. Are să-şi găsească un văduv de treabă, fără obligaţii, lîngă  care să-și petreacă bătrînețele în tihnă. Asta e cea mai mică grijă a mea, soarta Melaniei de la doi!

Grija mea e mirosul. M-a izbit chiar din prima zi, imediat după ce m-am mutat în bloc. Reuşisem să-mi car toate lucrurile, mobila, sacii cu haine, cărţile, ceva veselă şi două-trei tablouri pînă la ultimul etaj şi m-am aşezat pe un scaun, în bucătăria goală, cînd un damf neplăcut mi-a zgîndărit nările.

Era un miros greu de definit, insidios și pregnant în acelaşi timp, ceva între izul stătut de igrasie, comun tuturor subsolurilor inundate ale blocurilor și duhoarea grețoasă de cimitir, pe care o ştiţi cei mai mulți dintre voi: mireasma  aspră de pămînt proaspăt răscolit, juxtapusă cu izul coroanelor funerare uscate şi amestecată cu aburul înecăcios de tămîie.

Am deschis larg ferestrele ca să aerisesc, dar de afară a intrat o boare caldă, prăfoasă, îmbîcsită în vapori de benzină arsă.

L-a remarcat şi Simona,  a doua zi cînd a venit  să vadă cum mă aranjasem.

„Vai, dragă, ce urît miroase la tine…dacă ştiam, îţi aduceam, cadou de casă nouă, nişte beţişoare parfumate!”

S-a aşezat, potrivindu-şi grijulie tivul fustei peste genunchi şi a aprins o ţigaretă subţire, cafenie, cu gust de vanilie. Arăta bine pe canapeaua mea veche, cu părul ei brun-acaju, învolburat ca o flacără, în contrast cu auriul patinat al catifelei şi pernele cu motive geometrice ţesute de bunică-mea.

„Nu simt nimic, am minţit, poate vine de pe culoar!”

Sigur că puţea. O prezenţă imaterială, greu de descris, care nu avea nimic de a face cu duhoarea gunoiului ce fermenta în pubele sub ferestre, nici cu adierile de asfalt încins la soare.

Simona şi-a aprins a doua ţigară:

„Şi-altfel ce mai faci? Tot la ziaru’ ăla lucrezi? Alaltăieri m-am întîlnit cu Alina, a întrebat de tine…”

Tuturor le-am spus că fac pe reporterul de investigaţii, sună respectabil şi misterios, mi-e ruşine să recunosc că nu sunt altceva decît un amărît de redactor care ţine rubrica mondenă a unei gazete de provincie. Slujba mea are însă destule avantaje, sunt plătit pe articol, am timp liber berechet, iar de cînd mi s-a încredinţat şi cronica restaurantelor, fac economii considerabile la banii pe mîncare. Toate astea nu mă împiedică să scriu reportaje impetuoase despre lucrurile uluitoare din cotidian, pe care însă nu mi le publică nimeni.

În weekendul următor, m-am hotărît să fac ceea ce trebuia întreprins  înainte de a mă muta: să şterg pecetea olfactivă a fostului proprietar. Am cumpărat materialele şi uneltele necesare, am strîns mobilele în mijlocul apartamentului, le-am acoperit cu folii din polietilenă şi m-am apucat să zugrăvesc.

O vreme, tentele proaspete de var, coloranți, ipsos și vopsele de ulei au fluturat  victorioase prin aer şi credeam că l-am biruit, dar după vreo  două săptămîni s-a strecurat  cu perfidie înapoi  în casă, mai agasant decît tusea tabagică  a lui nea Niţă, vecinul de palier.

Tocmai îmi pregăteam cina, vinete cu roşii, usturoi şi parmezan la cuptor,  cînd deodată, fără niciun avertisment, în loc de miresmele culinare mediteraneene, în nări mi-a  intrat Mirosul. M-am hotărît să-i rostesc numele cu majusculă, aşa cum proceda, reverenţios, Pălărierul Nebun al lui Caroll Lewis cu Timpul. Dacă-ţi respecţi adversarul ai şanse reale să-i afli slăbiciunile şi într-o bună zi să-l învingi.

Îşi îmbogăţise paleta, aurei odorante de cimitir răscolit i se adăugaseră acum efluvii de epidermă rîncedă,  şi  buchetul leşios al tulpinilor de crizanteme putrezind în vaze.

Mi-a pierit apetitul, am aruncat vinetele á la provéncale la gunoi şi i-am declarat război pe faţă, hotărînd că e momentul să trec la represalii. Nu cu lumînări parfumate, sau beţişoare de santal fumegînde, bune să acopere cel mult un pîrţ inoportun sau putoarea ce urcă din canalizare, pentru că  locuind la ultimul etaj  toată duhoarea closetelor urcă, mai ales vara, pînă în baia mea, ci prin remedii energice care să-i sugrume pe ticălos, să-i stingă suflul pînă la inodorizare.

Îmi place să mă joc cu miresmele, parfumurile şi aromaticele, dar aveam nevoie de un combatant puternic, neaşteptat, care să alunge Mirosul, să-l trimită fără milă  în bolgiile duhnitoare de unde a ieşit. Am început prin a pulveriza pe pardoseli amoniac, un adversar eficient şi rapid pentru orice  emanaţie nepoftită, apoi am trecut la fulgerătorul diluant, un spadasin necruţător pentru orice putoare inoportună. Victorii temporare, paleative pentru mucoasa-mi nazală isterizată!

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt un sclifosit care se albeşte la faţă ori de cîte ori simte miros mai puternic, din contră îmi plac tot felul de miresme care altora li se par dezgustătoare: parfumul albăstrui al benzinei,  verdele bălegarului hrănind iarba, tremolo-ul blănii de cîine în ploaie, bronzul zgrunţuros al asfaltului încins,  toropeala izului cald de grajd sau aroma camforată  a unei ploşniţe de cîmp strivite pe geam într-o după-amiază caniculară.

Am citit undeva că omul posedă în rinoencefal cam 20 de milioane neuroni olfactivi, care-i permit detectarea celor treizeci de odori primare şi a combinaţiilor lor, un nas specializat putînd descrie circa o mie de mirosuri. Pe lîngă  câine, care are cam de o sută cincizeci de ori mai mulţi neuroni şi poate detecta acidul lactic din transpiraţia umană la o diluţie de 1: 1 milion, suntem nişte nenorocite bipede inadaptabile și fără simț olfactiv.

După ce am epuizat toată gama de chimicale disponibile în comerţ, am trecut la fumigaţii. Am ars înăbuşit, în cutii din tablă găurită,  meşterite anume în acest scop,  talaş, păr, cartoane ude,  pene, oase, plastic, cauciuc, ramuri uscate de tuia, mi-am afumat  casa cu tot ce prin combustie poate emana odoruri violente, am şters ferestrele, pragurile, tocurile uşilor şi parchetul cu petrol, am presărat sulf şi naftalină proaspătă în toate colţurile, dar degeaba! După fiecare atac, Mirosul, repliat perfid în cotloanele apartamentului şi-n tencuiala zidurilor, revenea cu puteri sporite.

Atunci am înţeles unde am greşit. Mă chinuiam să elimin efectul, cînd ar fi trebuit să depistez cauza. Am observat că la parter, îndată ce împingeai poarta grea, de tablă, cu vopseaua scorojită, Mirosul era anemic, deabia adiind timid, ca mireasma trandafirilor îmbobociţi timpuriu. Pe măsură ce urcam scările, din etaj în etaj, concreteţea îi sporea, astfel că odată ajuns în faţa uşii, să mă copleşească cu toată forţa lui pestilenţială.

Nu sunt un tip sociabil, genul care se împrieteneşte rapid cu toţi locatarii şi deschide uşa, la orice oră, vecinului abţiguit care nu are cu cine să vizioneze meciul la televizor sau gospodinei care vine duminica să împrumute o cană de zahăr sau un ou. Forţat însă de împrejurarea care-mi tortura nasul, mi-am născocit un pretext viabil şi am intrat  în aproape toate apartamentele de pe scară.

Am inhalat, rînd pe rînd, colaje de rîntaşuri rîncede impregnate în pereţi, bucătării învăluite-n faldurile cepei prăjite, izul de haine vechi îmbibate în naftalină, rîncezeala leşioasă a transpiraţiei din aşternuturile neaerisite, contrastul viu al  deodorantelor ieftine zaharisind epiderme scofîlcite, răbufnirea sulfuroasă a butoaiele cu varză,  aciditatea sordidă a closetelor nespălate, toate pe fundalul Mirosului, ce le amalgama conferindu-le o notă unică, vibrantă, copleșitoare infiltrată în betonul poros al pereţilor, ca şi cariile în trupul unei mobile vechi.

Am început cu parterul. Vasilin e ceferist, iar nevastă-sa, cea mai îngălată persoană pe care am cunoscut-o în viaţa mea și, culmea, lucrează ca femeie de serviciu în gară. Probabil o ciudată deviaţie profesională o face imună la preocupările unei minime igiene. Aşa cum era firesc, apartamentul lor avea duhoarea peroanelor, a vagoanelor de navetişti şi a sălilor de aşteptare. Trăiesc înghesuiţi în două camere, nezugrăvite de cîteva decenii,  împreună cu cele două progenituri majore, cu logodnicul  fetei şi o verişoară care fusese evacuată din garsoniera în care stătea în gazdă şi dormea în hol, pe o somieră din vinilin,  de certă provenienţă feroviară. Am ieşit îngreţoşat, dar needificat. Mirosul nu se născuse acolo.

Vis-a vis e apartamentul  familiei Dîrlog. Ea este vînzătoare într-o carmagerie , iar el inspector veterinar. Cînd am sunat la uşă, tocmai se sculaseră de la cină. În chiuveta din bucătărie se sleiau arome de cărnuri prăjite, năclăieli de caltaboşi, şorici şi cîrnaţi usturoiaţi.  Mi-a deschis un băiat obez, de vîrstă şcolară, cu buze ca două felii de sîngerete şi ten untos care l-a strigat pe taică-su:

„Tată, te caută un nene, care vrea să ştie dacă eşti de acord să ţină un cîine… Io de ce nu pot să ţin un cîine, doar avem destule oase !”

Am constatat că duhoarea de proteine arse n-are prea multe puncte comune cu paleta de olfacţii a duşmanului meu, aşa că am trecut mai departe.

La etajul I, locuiesc Mirodanii, într-un veşnic miros de ulei de motor, benzină, antigel şi metal. Bărbatul e taximetrist, iar fiică-sa o fîşneaţă puberă, brunetă, apetisantă, lasă în urma ei dîre insistente de „Obsesion” şi privirile pofticioase ale bărbaților.  Alături, la familia Cîrnoagă, aerul era ciudat de aseptic, locuinţa degaja aburi de clor, detergenţi şi dezodorizante casnice. Doar pereţii împrăştiau un miros acru de ură acumulată în straturi. Nu se puteau suporta, dar locuiau împreună nehotărîndu-se să divorţeze, fie din calcule meschine privind împărţirea apartamentului sau pur şi simplu din masochism. I-am întrebat şi pe ei dacă sunt de acord să ţin un căţel în apartament, iar femeia, o blondă cu ten bolnăvicios, mi-a replicat răutăcioasă:

„Dacă-l duceţi afară,  în parc, să-şi facă zilnic nevoile, e-n regulă…eu nu am chef să calc în pipi şi rahat de cîine pe scări!”

Domnul Serengiuc trăieşte singur. E un octogenar sprinten, uscat care nu îşi arată vîrsta. În locuinţa lui domneşte o putoare de guano, subtil amestecată cu un iz de zer. Creşte peruşi şi canari şi are logoree,  astfel că nu am reuşit să scap de el decît după trei ore de conversaţie neîntreruptă. În monologul lui, pe lîngă recomandări privind creşterea longevităţii pe baza consumului de iaurt, se amestecau istorii despre femeile iubite în tinereţe şi amintirile dureroase despre drama refugierii familiei lui din Basarabia.

În locuinţa Buşanilor mirosea  plăcut, a rufe proaspăt călcate şi a ceară de parchet. Melania tocmai călca nişte cearşafuri şi le împăturarea grijulie în şifonier, presărînd fire uscate de busuioc şi levenţică între ele. Atmosfera s-a viciat cînd a apărut bărbatu-su, un ins buhăit, cu faţa şi albul ochilor împînzit de vinişoare sîngerii iar aer s-au răsfirat duhneli acre de alcool şi regurgitări greţoase de drojdii.

La același etaj  locuieşte o fată bătrînă, Aneta, pe care nu o vedea nimeni cu lunile. Cînd am sunat, am întrezărit o umbră pasageră în dreptul vizorului. Am apăsat din nou soneria şi am strigat:

„Vă rog, deschideţi…vreau doar o semnătură că sunteţi de acord ca să cresc un cîine în apartamentul meu!”

„Nu deschide nimănui, mi-a spus domnul Serengiuc care urca scările cu o colivie goală de sîrmă în braţe, i-e frică să nu fie cumva administratorul, e restantă la întreţinere de jumătate de an! E handicapată săraca şi trăieşte din te miri ce, cred că se ocupă cu legătoria de cărţi!”

Avea dreptate, cînd mi-am apropiat discret nasul de broasca uşii, am inhalat parfumul inconfundabil de hîrtie proaspătă, mixat cu buchetul de liliac al cernelurilor tipografice şi unda grea a cleiului de oase, un miros misterios care aţîţă imaginaţia amatorilor de beletristică şi constituie un adevărat drog pentru autorii de tot felul.

La etajul doi, în apartamentul cochet al doamnei Stănescu, de meserie croitoreasă la domiciliu, se topesc în aer ca nişte fire de aţă colorată, catifelate miresme de stofe şi pînzeturi impregnate în sudoarea amestecată cu deodorant, emanată de clientele care probează rochiile şi bluzele proaspăt însăilate. Caşmirul, mătasea, bumbacul, suflul eteric al poliesterului punctează discret, ca nişte nuanţe florale, acest potpuriu de mirosuri.

M-a ascultat zîmbind curioasă, cei care au animale de casă formează un soi de confrerie empatică:

„Am avut şi eu un bichon maltez, mi-a spus ea, era atît de deştept şi de drăguţ…mi l-au otrăvit canaliile!”

Familia Velicu, un cuplu de bătrîni șterși, cenușii, liniștiți, pe care nimeni nu-i auziseră niciodată certîndu-se, trăiesc destul de retraşi. Mi-au deschis deabia după ce sunat cu insistenţă vreo zece minute. Cît timp am discutat cu ei, au stat lipiţi unul de altul în prag,  cîntărindu-mă neîncrezători din ochi. Dinspre trupurile lor am simţit adiind iz de boală şi încolăcindu-se firav, tristul abur al senectuţii, ca  sinistra fluturare a damfului de şoarece mumificat într-o alveolă de beton.

La „nebuna de la patru”, aşa îi spun toţi, doar administratorul îi cunoaşte adevăratul nume, Mirosul e îngenuncheat într-un mod brutal şi definitiv. Dincolo de putoarea celor douăsprezece pisici, care împart un fel de bîrlog mobilat de numeroase cutii de  carton cu o femeie ciudată, laconică şi vorbind mai mult prin ochii exoftalmici, nu mai răzbate nimic. Dacă ar fi cu putinţă, aş distila emanaţia aceia sălbatică şi aş picura în fiecare zi cîţiva stropi în încăperile mele fiindcă, orice odoare e preferabilă,  prezenţei Lui!

Vecin de palier mi-e nea Niţă, maistru instructor la o şcoală de ucenici. Fumător înrăit , îmbîcseala tutunului, îi rarefiază aerul în plămîni, îi impregnează pielea şi se prelinge în dîre amare pe pereţi. Băiatul şi nevastă-sa sunt palizi ca nişte rotocoale de fum gri proiectate pe fondul alb al pereţilor. Peste tot miros banal de tabac rece şi scrumiere negolite.

Am încheiat turul cu Mansour, mijlocaş avansat în echipa de fotbal a oraşului. Mahării de la club i-au repartizat această locuinţă modestă  pînă cînd îşi va confirma potenţialul de dribleur. De-abia ştie româneşte, dar s-a hlizit binevoitor cu toată dantura-i lucioasă, care contrasta plăcut cu nuanţa de abanos a feţei. M-a poftit să intru, probabil că plictisea singur-singurel, neavînd niciun compatriot prin preajmă. Mi s-a părut ciudat că în apartamentul său, lipit de al meu se simţea doar aburul de cuş-cuş parfumat cu iuţeala cardamonului  şi  rîncejeala seului de oaie, sub care susura salmastră odoare de  tricouri asudate şi eterul subtil al ghetelor mustind de transpiraţie.

„La tine nu pute! i-am spus renunţînd la pretextul cu cîinele.”

„ Pute? Aoh, oui, nu miros urît…eu gatesc mancare tradiţional!”

M-a invitat să împart pilaful cu el, dar l-am refuzat politicos. Mi-a oferit o cunună din ierburi aromate, care pretindea că alungă ţînţarii şi febra denga. Am surîs îngăduitor, habar n-avea mucoasa lui ce-nseamnă tăria Mirosului.

După ce am amuşinat conştiincios toate etajele, am realizat că uitasem de subsol, dar epuizat de atîtea capitole olfactive răsfoite, am amînat descinderea pînă după înmormîntarea lui Buşan.

M-a trezit o migrenă acompaniată de Mirosul sleindu-se nevăzut pe pernă.Reuşisem să aţipesc jumătate de oră în faţa televizorului cu sonorul oprit. Pluteam peste culmi abrupte,  păduri de brad şi pîraie răcoroase, prizînd fericit aroma de cetină, ozonul înălţimilor, iar apoi brusc, fără tranziţie, m-am regăsit într-o biserică umbrită, cu mucegaiuri colorînd aureole şterse. O ţineam pe bunica de mînă, mîna ei aromeşte familiar, aspir gustul de grîu şi cuptor al prescurii,  apoi din nou persistenta tămîie şi peste toate, cald, familiar, inconfundabilul parfum al broboadei ei de molton călcată în fiecare duminică, pudrată discret de concretul  pal-violet al  tulpinilor de levenţică presate între albituri.

Au scos sicriul pe casa scării. Aud buşiturile lemnului lovind balustrada, certuri în surdină, simt fumigaţii de răşină sfinţită, şi brusc explodează damful greţos al sticlelor desfundate spre veşnica pomenire, stropesc pragul, capacul coşciugului pînă şi scările pe care e purtat Buşan pe ultimul lui drum. Ce găselniţă, săracu’ răposat avea patima paharului şi în acest fel e celebrat  viciul lui, aşa cum un trib antropofag ar face libaţiuni cu sînge uman pe movila unui şef mort. Mireasma  drojdiei de prune fermentate udă treptele, urcă pe ziduri, umple toată casa scărilor, se strecoară  şi-n stradă, unde nasurile trecătorilor tresaltă nedumerite, curge fără oprelişti, inundînd tot cvartalul şi estompînd, pentru o vreme, Mirosul.

Ce tîmpenie! Cineva bate în uşă,  după ce a apăsat cu nerăbdare soneria defectă şi mă trezesc faţă în faţă cu nişte necunoscuţi,  transpirînd acru a doliu, care mă obligă să cobor scările în papuci de casă. O privesc ameţit pe proaspăta văduvă,  bocind acompaniată de rude şi de vreo două-trei vecine, o recunosc cu greu  pe doamna Stănescu, care plînge în hohote, sughiţînd caraghios, fardată violent sub baticul de atlaz negru şi dezvăluind, prin croiul rochiei întunecate, un neaşteptat şi apetisant decolteu. Cineva mă îmbie cu ţuică şi colivă, mă încearcă o greaţă adîncă,  îmi vine să le întorc spatele, să trîntesc uşa între mine şi lume, dar lîngă coşciug mă aşteaptă, rînjind invizibil, dar atît de palpabil şi consistent,  Mirosul.

tablou de gen c-o lăptăreasă asudată și-o vacă de rasă

(inspirat de-o idee a dumnealui, inimosul prozator, traducător și umorist,Radu Părpăuță)

Să tot fie cinci ceasuri a.m., cînd Maricica, 40 de primăveri bătute pe muchie, 80 chile verificate pe cîntarul decimal al fabricii de lapte și-o alură de walkirie la menopauză,  intră cu ochii cîrpiți de nesomn în grajd. Joiana olandeză mugi acuzator : „Iar întîrziași bre, cu mulsul ! Vrei să mă betegesc de mastită ?”

Femeia îi răspunse în gînd :

„ Întîi munca și-apoi distracția, gagico !”

Înșfăcă o lopată și se apucă temeinic de rînit. O miriadă de musculițe se învîrteau în juru ei, i se băgau-n gură, în nas, în ochi, duhoarea de amoniac și de balegă proaspătă o sufoca, umplea tot grajdul dar ea nu se descuraja. Azvîrli paiele îmbălegate într-o roabă, așternu c-o furcă altele proaspete și nu se opri din robotit  decît atunci cînd dușumele fură lună și bec. Răsuflă adînc, își potrivi la ceafă tulpanul din nylon înflorat made in Taivan, își trase un scăunel sub buci și apucă șiștarul între genunchi.

„ Hooo, femeie, îi transmise telepatic vita de rasă, ce faci, unde te grăbești ? Nu mă toaletezi corespunzător !”

Maricica oftă, lăsă șiștarul din mînă și intră în bucătărie. Luă de pe aragaz o oală cu apă încropită, o varsă într-o găleată, adaugă apă rece, controlă temperatura să fie nici prea caldă nici prea rece și se întoarse în grajd. Atinse ugerul cald și dădu să-l spele dar vaca își vîntură coada și-o cîrpi scurt peste obraz :

„ Săpun antibacterian n-ai pus? Vrei să mă procopsesc cu o dermatită ?”

Maricica scoase din pozonarul șorțului, bleu cu buline albe un dărab de sopon de casă, marcă neînregistrată și săpuni temeinic ugerul mofturoasei. Cînd dă să strîngă temeinic țîțele între dește, într-o suită bine susținută de mișcări automate, blestemata de marhă mugi din nou :

„ Ce faci toanto, masaj erotic ? Mai delicat, sadico, că mă doare !”

Cîr-mîr, își adaptă ritmul mișcărilor la bioritmul vacii iar șiștarul se umplu cu un lichid alb, călduț și spumos cu miresme dulcege  de fîn macerat și uruială de orz. (meniul preferat al olandezei). După ce isprăvi  și ultimul jet țîrîi  melodios ca o cvintă la țambal în recipientul de muls, trecu în dependința numită, generic, cășărie. Aici mirosea tare a zer și a produse lactate. Maricica munci de curgeau apele pe dînsa mai abitir decît Bistrița cînd dă pe lături din albie, primăvara. Smîntîni oalele cu laptele muls decuseară, stoarse sedilele de caș, bătu untul, mestecă, fierse, decantă și o ținu tot așa pînă către prînzișor. Abia atunci se opri și îmbucă un boț de mămăligă rece tăvălit în brînză. Bău apoi o stacană de zer proaspăt, rîgîi zicînd „bogdaproste ” și-și făcu cruce peste gură. Cînd dădu să-și aprindă o țigară, că ăsta era viciul ei secret, buruiana-dracului, bagă de seamă că era ultima din pachet. Atunci își scoate cizmele de cauciuc, încalță o pereche de adidași lăbărțați, cu două numere mai mari și o luă cu pași mari spre buticul din localitate. Ajunsă acolo, împinse ușa din sticlă pe care scria citeț „ Ooiervaar”adică „barza” în neerlandeză, fiindcă dugheana era ținut tot de o olandeză, una Saskjia (sătenii îi zic Sasca, că-i mai ușor de pronunțat) și intră de-a dreptul. Buticăreasa o întîmpină cu un zîmbet larg care-i încrețea toată fața oacheșă, încadrată de zulufi negri și lucioși. Trebuie să vă lămuresc că Saskja e-o neerlandeză get-beget, născută în urbea de pe Amstel, cu bunici originari din insula Sumatra dar stabilită de zece ani pe meleagurile unde cașul e caș, nu wronghel, iar vaca, vacă, nu coe !

− Goedemorgen, bun dimineț, lele Marico ! Ce să dau la tine? ciripi ea.

− Dimineață o fost cînd m-am trezit io, acu patru ceasuri…dă-mi un pachet de superlong din ăla cu țiplă roșie !” mormăi lăptăreasa.

Saskjia se întinse cu agilitate spre rafturi, că era slabă și dejghinată-n oase ca o junincă anorexică din grajdurile defunctului c.a.p., apucă pachetul și-l trînti pe tejghea :

− Două sute de mii, că s-a mărit acciz la tabak …făcu ea și nu-și poate reprima un gest de apărare ducînd palma la nas :„Pffuuui, mijn god, ce putori !”

Maricica o întrebă numărînd bancnotele înghesuite într-un portmoneu mic din plastic roz :

− Ce-ai zis, lele ?”

− Pute, vreselijke geur, miroși groaznic!

− Ce pute? ridică femeia cu candoare din umeri.

− Dumneta, puțești cum un latrin murdar!

Maricica hohoti cu tot tonajul ei de lăptăreasă experimentată:

− Nu, bre, miros a caș, urdă, telemea, covăsît, lactate bio produse în ferma proprie!

− Nee, nee, eu fost vizit în koelandbouwbedrijf farm, știu miros de zuivelfabrik:leerdammer, gouda, edam, alkmaar, etțetera! Asta putor de baleg plus transpiratie…dau la tine een antiperspirant antisudorific kolossaal!

Se întinse spre alt raft, luă de pe el un tub violet-argintiu și i-l arătă.

− Iaca scîrț, ce să fac cu anti..sotorifica asta? se miră Maricica

Saskjia avea însă, o putere de persuasiune ieșită din comun, specifică rasei sale amestecate, că nu degeaba se măritase cu un localnic aducînd pe lume o jumătate de duzină de prunci neerlandezo-mioritici (vorba ceea, vaca mică fată viței mulți) și nu se dădu bătută:

− Barbat la tine nu iubit cu putor de vaca și sudori…

Îi agită sprayul pe sub nas, insistă „ nu place, dai bani napoi la tine” și atîta o tolocăi la cap că lăptăreasa cedă și cumpără „antisudorifica”.

Întoarsă acasă, Maricica își continuă programul cotidian: fierse lături pentru purcei, pregăti prînzul, îi mai aruncă Joianei o mînă de nutreț în iesle și roboti așa, neîntrerupt patru ceasuri și mai bine pînă cînd țoalele i se îmbibară de-o sudoare acrită.

„Ia-n să văd, își zise ea amintindu-și de tîrguiala de la butic, la ce-i bun antisotorificu ce mi-l vîndu Sasca!”

Îi desfăcu capacul, pulveriză o porție zdravănă la subsuori, apoi între, pardon de cuvînt, ugere, ba chiar și-n părțile intime ale trupului și oftă mulțumită de rezultat: „ nu miroase rău drăcia asta, aduce cumva a garofițe sălbatice și-a praf de purici!”

Spre seară cînd  intră în grajd cu șiștarul în mînă să înceapă mulsul de seara, neerlandeza patrupedă întoarse capul privind-o cu ochii ei galeși plini de reproșuri și scoase un muget de avertizare. Maricica dădu să o toaleteze la țîțe dar vaca lovi cu copita în găleată vărsîndu-i conținutul și se smuci în lanț de gîndeai că-i un taur de reproducere aflat în exercițiul funcțiunii, nu alta.

„ Hooo, boală, ce te-a apucat?!” o interogă lăptăreasa și trase șiștarul sub ugerul umflat și promițător.

Joiana, în mod neverosimil, nu se lăsă mulsă, ba mai mult, schiță o mișcare agresivă de corida care o puse pe Maricica pe gînduri.

„Las că mă rogi tu, mîine dimineață să te mulg!” făcu ea părăsind dependința.

A doua zi, întîmplarea se repetă. Maricica, proaspăt parfumată cu antiperspirant intră să efectueze operațiunea de muls, însă bovina  recalcitrantă nu catadicsi să dea nici măcar un mililitru de lapte, de-ai fi zis că-i secase izvorul galactic pe vecie.

De-abia după o săptămînă încheiată misterul a fost elucidat: Joiana, animal de rasă, cu pedigree verificat și simțuri fine făcuse o alergie la componenții chimici din antiperspirant. Să auzi, să vezi și să nu crezi!

 

Morala poveștii mele: ”nu știe mocanu’  de ce-i bun șofranu’!”