MIROSUL URCĂ PÎNĂ LA ULTIMUL ETAJ

 

 

Scîrboasă scenă! Proaspăta văduvă boceşte, sonor şi elocvent, trăgîndu-și zgomotos mucozităţile înapoi în sinusuri,  în timp ce rimelul dizolvat de lacrimi i se scurge, în dîre de funingine, pe obrazul buhăit.

O întreb de ce plînge, doar toată lumea din bloc știe că răposatul fusese un bețiv înrăit, o bătea de fiecare dată cînd depăşea măsura, și-o depășea destul de des. Pe deasupra, îi cam plăcea să se uite după alte femei. Exact cu o lună  înainte de a muri, îl găsise cu o paceaură, chiar în casă. Venise de la serviciu mai devreme decît de obicei și îi prinsese dezbrăcați în dormitor.

Mă priveşte cu ochii ei mari, de femeie înțelegătoare, tulburi de atîta plîns:

„ Florin a’ meu avea suflet mare și-o inimă largă…nu  exista să vină cineva la el cu un necaz şi să nu-l asculte…”

Da,  a avut o inimă atît de largă, încît au încăput de-a valma în ea, vreme de un sfert de veac, cîte două-trei-patru beții pe săptămînă, cu totul un deceniu întreg de matoleală neîntreruptă, crailîcurile, chenzina risipă dintr-un foc cu ortacii de pahar, plus toată tinerețea ei risipită monoton, ani după ani de muncă în fabrica de tricotaje și-n gospodărie, miile de ore de așteptare, cînd întîrzia cu prin cîrciumi la una mică, echimozele de pe corp şi de pe faţă cînd îl certa că vine dimineaţa mahmur, rufele spălate şi călcate fără cusur, gătitul ciorbei, dereticatul zilnic, grijile cu copiii, că de aia nici nu se despărțise de el, din cauza copiilor, da’ har Domnului că acum sunt realizaţi, unul în Canada, altul căsătorit în alt oraş, și-acum, cînd mai avea doar cinci ani pînă la pensie, cînd ar fi putut să-şi vadă în sfîrşit de viaţa lor, totul s-a sfîrşit.

Fusese drăguţă Melania în tinereţe, cu părul ei bogat, castaniu, buclat natural, cu ochii mari, căprui şi lucioşi, cu  obrajii îmbujoraţi,  buzele cărnoase și tenul luminos de fată de la ţară. Au rămas destule urme ale frumuseţii de altădată și în ciuda încercărilor prin care a trecut, este încă o femeie arătoasă. Munca şi căratul sacoşelor de la piață n-au deșelat-o, aburii rufelor și ai tocanelor clocotind pe aragaz  nu i-au scofîlcit complet  faţa,  iar trupul deşi împlinit bine după cele două naşteri, este încă atrăgător, cu carnea pietroasă şi pielea netedă. Are să-şi găsească un văduv de treabă, fără obligaţii, lîngă  care să-și petreacă bătrînețele în tihnă. Asta e cea mai mică grijă a mea, soarta Melaniei de la doi!

Grija mea e mirosul. M-a izbit chiar din prima zi, imediat după ce m-am mutat în bloc. Reuşisem să-mi car toate lucrurile, mobila, sacii cu haine, cărţile, ceva veselă şi două-trei tablouri pînă la ultimul etaj şi m-am aşezat pe un scaun, în bucătăria goală, cînd un damf neplăcut mi-a zgîndărit nările.

Era un miros greu de definit, insidios și pregnant în acelaşi timp, ceva între izul stătut de igrasie, comun tuturor subsolurilor inundate ale blocurilor și duhoarea grețoasă de cimitir, pe care o ştiţi cei mai mulți dintre voi: mireasma  aspră de pămînt proaspăt răscolit, juxtapusă cu izul coroanelor funerare uscate şi amestecată cu aburul înecăcios de tămîie.

Am deschis larg ferestrele ca să aerisesc, dar de afară a intrat o boare caldă, prăfoasă, îmbîcsită în vapori de benzină arsă.

L-a remarcat şi Simona,  a doua zi cînd a venit  să vadă cum mă aranjasem.

„Vai, dragă, ce urît miroase la tine…dacă ştiam, îţi aduceam, cadou de casă nouă, nişte beţişoare parfumate!”

S-a aşezat, potrivindu-şi grijulie tivul fustei peste genunchi şi a aprins o ţigaretă subţire, cafenie, cu gust de vanilie. Arăta bine pe canapeaua mea veche, cu părul ei brun-acaju, învolburat ca o flacără, în contrast cu auriul patinat al catifelei şi pernele cu motive geometrice ţesute de bunică-mea.

„Nu simt nimic, am minţit, poate vine de pe culoar!”

Sigur că puţea. O prezenţă imaterială, greu de descris, care nu avea nimic de a face cu duhoarea gunoiului ce fermenta în pubele sub ferestre, nici cu adierile de asfalt încins la soare.

Simona şi-a aprins a doua ţigară:

„Şi-altfel ce mai faci? Tot la ziaru’ ăla lucrezi? Alaltăieri m-am întîlnit cu Alina, a întrebat de tine…”

Tuturor le-am spus că fac pe reporterul de investigaţii, sună respectabil şi misterios, mi-e ruşine să recunosc că nu sunt altceva decît un amărît de redactor care ţine rubrica mondenă a unei gazete de provincie. Slujba mea are însă destule avantaje, sunt plătit pe articol, am timp liber berechet, iar de cînd mi s-a încredinţat şi cronica restaurantelor, fac economii considerabile la banii pe mîncare. Toate astea nu mă împiedică să scriu reportaje impetuoase despre lucrurile uluitoare din cotidian, pe care însă nu mi le publică nimeni.

În weekendul următor, m-am hotărît să fac ceea ce trebuia întreprins  înainte de a mă muta: să şterg pecetea olfactivă a fostului proprietar. Am cumpărat materialele şi uneltele necesare, am strîns mobilele în mijlocul apartamentului, le-am acoperit cu folii din polietilenă şi m-am apucat să zugrăvesc.

O vreme, tentele proaspete de var, coloranți, ipsos și vopsele de ulei au fluturat  victorioase prin aer şi credeam că l-am biruit, dar după vreo  două săptămîni s-a strecurat  cu perfidie înapoi  în casă, mai agasant decît tusea tabagică  a lui nea Niţă, vecinul de palier.

Tocmai îmi pregăteam cina, vinete cu roşii, usturoi şi parmezan la cuptor,  cînd deodată, fără niciun avertisment, în loc de miresmele culinare mediteraneene, în nări mi-a  intrat Mirosul. M-am hotărît să-i rostesc numele cu majusculă, aşa cum proceda, reverenţios, Pălărierul Nebun al lui Caroll Lewis cu Timpul. Dacă-ţi respecţi adversarul ai şanse reale să-i afli slăbiciunile şi într-o bună zi să-l învingi.

Îşi îmbogăţise paleta, aurei odorante de cimitir răscolit i se adăugaseră acum efluvii de epidermă rîncedă,  şi  buchetul leşios al tulpinilor de crizanteme putrezind în vaze.

Mi-a pierit apetitul, am aruncat vinetele á la provéncale la gunoi şi i-am declarat război pe faţă, hotărînd că e momentul să trec la represalii. Nu cu lumînări parfumate, sau beţişoare de santal fumegînde, bune să acopere cel mult un pîrţ inoportun sau putoarea ce urcă din canalizare, pentru că  locuind la ultimul etaj  toată duhoarea closetelor urcă, mai ales vara, pînă în baia mea, ci prin remedii energice care să-i sugrume pe ticălos, să-i stingă suflul pînă la inodorizare.

Îmi place să mă joc cu miresmele, parfumurile şi aromaticele, dar aveam nevoie de un combatant puternic, neaşteptat, care să alunge Mirosul, să-l trimită fără milă  în bolgiile duhnitoare de unde a ieşit. Am început prin a pulveriza pe pardoseli amoniac, un adversar eficient şi rapid pentru orice  emanaţie nepoftită, apoi am trecut la fulgerătorul diluant, un spadasin necruţător pentru orice putoare inoportună. Victorii temporare, paleative pentru mucoasa-mi nazală isterizată!

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt un sclifosit care se albeşte la faţă ori de cîte ori simte miros mai puternic, din contră îmi plac tot felul de miresme care altora li se par dezgustătoare: parfumul albăstrui al benzinei,  verdele bălegarului hrănind iarba, tremolo-ul blănii de cîine în ploaie, bronzul zgrunţuros al asfaltului încins,  toropeala izului cald de grajd sau aroma camforată  a unei ploşniţe de cîmp strivite pe geam într-o după-amiază caniculară.

Am citit undeva că omul posedă în rinoencefal cam 20 de milioane neuroni olfactivi, care-i permit detectarea celor treizeci de odori primare şi a combinaţiilor lor, un nas specializat putînd descrie circa o mie de mirosuri. Pe lîngă  câine, care are cam de o sută cincizeci de ori mai mulţi neuroni şi poate detecta acidul lactic din transpiraţia umană la o diluţie de 1: 1 milion, suntem nişte nenorocite bipede inadaptabile și fără simț olfactiv.

După ce am epuizat toată gama de chimicale disponibile în comerţ, am trecut la fumigaţii. Am ars înăbuşit, în cutii din tablă găurită,  meşterite anume în acest scop,  talaş, păr, cartoane ude,  pene, oase, plastic, cauciuc, ramuri uscate de tuia, mi-am afumat  casa cu tot ce prin combustie poate emana odoruri violente, am şters ferestrele, pragurile, tocurile uşilor şi parchetul cu petrol, am presărat sulf şi naftalină proaspătă în toate colţurile, dar degeaba! După fiecare atac, Mirosul, repliat perfid în cotloanele apartamentului şi-n tencuiala zidurilor, revenea cu puteri sporite.

Atunci am înţeles unde am greşit. Mă chinuiam să elimin efectul, cînd ar fi trebuit să depistez cauza. Am observat că la parter, îndată ce împingeai poarta grea, de tablă, cu vopseaua scorojită, Mirosul era anemic, deabia adiind timid, ca mireasma trandafirilor îmbobociţi timpuriu. Pe măsură ce urcam scările, din etaj în etaj, concreteţea îi sporea, astfel că odată ajuns în faţa uşii, să mă copleşească cu toată forţa lui pestilenţială.

Nu sunt un tip sociabil, genul care se împrieteneşte rapid cu toţi locatarii şi deschide uşa, la orice oră, vecinului abţiguit care nu are cu cine să vizioneze meciul la televizor sau gospodinei care vine duminica să împrumute o cană de zahăr sau un ou. Forţat însă de împrejurarea care-mi tortura nasul, mi-am născocit un pretext viabil şi am intrat  în aproape toate apartamentele de pe scară.

Am inhalat, rînd pe rînd, colaje de rîntaşuri rîncede impregnate în pereţi, bucătării învăluite-n faldurile cepei prăjite, izul de haine vechi îmbibate în naftalină, rîncezeala leşioasă a transpiraţiei din aşternuturile neaerisite, contrastul viu al  deodorantelor ieftine zaharisind epiderme scofîlcite, răbufnirea sulfuroasă a butoaiele cu varză,  aciditatea sordidă a closetelor nespălate, toate pe fundalul Mirosului, ce le amalgama conferindu-le o notă unică, vibrantă, copleșitoare infiltrată în betonul poros al pereţilor, ca şi cariile în trupul unei mobile vechi.

Am început cu parterul. Vasilin e ceferist, iar nevastă-sa, cea mai îngălată persoană pe care am cunoscut-o în viaţa mea și, culmea, lucrează ca femeie de serviciu în gară. Probabil o ciudată deviaţie profesională o face imună la preocupările unei minime igiene. Aşa cum era firesc, apartamentul lor avea duhoarea peroanelor, a vagoanelor de navetişti şi a sălilor de aşteptare. Trăiesc înghesuiţi în două camere, nezugrăvite de cîteva decenii,  împreună cu cele două progenituri majore, cu logodnicul  fetei şi o verişoară care fusese evacuată din garsoniera în care stătea în gazdă şi dormea în hol, pe o somieră din vinilin,  de certă provenienţă feroviară. Am ieşit îngreţoşat, dar needificat. Mirosul nu se născuse acolo.

Vis-a vis e apartamentul  familiei Dîrlog. Ea este vînzătoare într-o carmagerie , iar el inspector veterinar. Cînd am sunat la uşă, tocmai se sculaseră de la cină. În chiuveta din bucătărie se sleiau arome de cărnuri prăjite, năclăieli de caltaboşi, şorici şi cîrnaţi usturoiaţi.  Mi-a deschis un băiat obez, de vîrstă şcolară, cu buze ca două felii de sîngerete şi ten untos care l-a strigat pe taică-su:

„Tată, te caută un nene, care vrea să ştie dacă eşti de acord să ţină un cîine… Io de ce nu pot să ţin un cîine, doar avem destule oase !”

Am constatat că duhoarea de proteine arse n-are prea multe puncte comune cu paleta de olfacţii a duşmanului meu, aşa că am trecut mai departe.

La etajul I, locuiesc Mirodanii, într-un veşnic miros de ulei de motor, benzină, antigel şi metal. Bărbatul e taximetrist, iar fiică-sa o fîşneaţă puberă, brunetă, apetisantă, lasă în urma ei dîre insistente de „Obsesion” şi privirile pofticioase ale bărbaților.  Alături, la familia Cîrnoagă, aerul era ciudat de aseptic, locuinţa degaja aburi de clor, detergenţi şi dezodorizante casnice. Doar pereţii împrăştiau un miros acru de ură acumulată în straturi. Nu se puteau suporta, dar locuiau împreună nehotărîndu-se să divorţeze, fie din calcule meschine privind împărţirea apartamentului sau pur şi simplu din masochism. I-am întrebat şi pe ei dacă sunt de acord să ţin un căţel în apartament, iar femeia, o blondă cu ten bolnăvicios, mi-a replicat răutăcioasă:

„Dacă-l duceţi afară,  în parc, să-şi facă zilnic nevoile, e-n regulă…eu nu am chef să calc în pipi şi rahat de cîine pe scări!”

Domnul Serengiuc trăieşte singur. E un octogenar sprinten, uscat care nu îşi arată vîrsta. În locuinţa lui domneşte o putoare de guano, subtil amestecată cu un iz de zer. Creşte peruşi şi canari şi are logoree,  astfel că nu am reuşit să scap de el decît după trei ore de conversaţie neîntreruptă. În monologul lui, pe lîngă recomandări privind creşterea longevităţii pe baza consumului de iaurt, se amestecau istorii despre femeile iubite în tinereţe şi amintirile dureroase despre drama refugierii familiei lui din Basarabia.

În locuinţa Buşanilor mirosea  plăcut, a rufe proaspăt călcate şi a ceară de parchet. Melania tocmai călca nişte cearşafuri şi le împăturarea grijulie în şifonier, presărînd fire uscate de busuioc şi levenţică între ele. Atmosfera s-a viciat cînd a apărut bărbatu-su, un ins buhăit, cu faţa şi albul ochilor împînzit de vinişoare sîngerii iar aer s-au răsfirat duhneli acre de alcool şi regurgitări greţoase de drojdii.

La același etaj  locuieşte o fată bătrînă, Aneta, pe care nu o vedea nimeni cu lunile. Cînd am sunat, am întrezărit o umbră pasageră în dreptul vizorului. Am apăsat din nou soneria şi am strigat:

„Vă rog, deschideţi…vreau doar o semnătură că sunteţi de acord ca să cresc un cîine în apartamentul meu!”

„Nu deschide nimănui, mi-a spus domnul Serengiuc care urca scările cu o colivie goală de sîrmă în braţe, i-e frică să nu fie cumva administratorul, e restantă la întreţinere de jumătate de an! E handicapată săraca şi trăieşte din te miri ce, cred că se ocupă cu legătoria de cărţi!”

Avea dreptate, cînd mi-am apropiat discret nasul de broasca uşii, am inhalat parfumul inconfundabil de hîrtie proaspătă, mixat cu buchetul de liliac al cernelurilor tipografice şi unda grea a cleiului de oase, un miros misterios care aţîţă imaginaţia amatorilor de beletristică şi constituie un adevărat drog pentru autorii de tot felul.

La etajul doi, în apartamentul cochet al doamnei Stănescu, de meserie croitoreasă la domiciliu, se topesc în aer ca nişte fire de aţă colorată, catifelate miresme de stofe şi pînzeturi impregnate în sudoarea amestecată cu deodorant, emanată de clientele care probează rochiile şi bluzele proaspăt însăilate. Caşmirul, mătasea, bumbacul, suflul eteric al poliesterului punctează discret, ca nişte nuanţe florale, acest potpuriu de mirosuri.

M-a ascultat zîmbind curioasă, cei care au animale de casă formează un soi de confrerie empatică:

„Am avut şi eu un bichon maltez, mi-a spus ea, era atît de deştept şi de drăguţ…mi l-au otrăvit canaliile!”

Familia Velicu, un cuplu de bătrîni șterși, cenușii, liniștiți, pe care nimeni nu-i auziseră niciodată certîndu-se, trăiesc destul de retraşi. Mi-au deschis deabia după ce sunat cu insistenţă vreo zece minute. Cît timp am discutat cu ei, au stat lipiţi unul de altul în prag,  cîntărindu-mă neîncrezători din ochi. Dinspre trupurile lor am simţit adiind iz de boală şi încolăcindu-se firav, tristul abur al senectuţii, ca  sinistra fluturare a damfului de şoarece mumificat într-o alveolă de beton.

La „nebuna de la patru”, aşa îi spun toţi, doar administratorul îi cunoaşte adevăratul nume, Mirosul e îngenuncheat într-un mod brutal şi definitiv. Dincolo de putoarea celor douăsprezece pisici, care împart un fel de bîrlog mobilat de numeroase cutii de  carton cu o femeie ciudată, laconică şi vorbind mai mult prin ochii exoftalmici, nu mai răzbate nimic. Dacă ar fi cu putinţă, aş distila emanaţia aceia sălbatică şi aş picura în fiecare zi cîţiva stropi în încăperile mele fiindcă, orice odoare e preferabilă,  prezenţei Lui!

Vecin de palier mi-e nea Niţă, maistru instructor la o şcoală de ucenici. Fumător înrăit , îmbîcseala tutunului, îi rarefiază aerul în plămîni, îi impregnează pielea şi se prelinge în dîre amare pe pereţi. Băiatul şi nevastă-sa sunt palizi ca nişte rotocoale de fum gri proiectate pe fondul alb al pereţilor. Peste tot miros banal de tabac rece şi scrumiere negolite.

Am încheiat turul cu Mansour, mijlocaş avansat în echipa de fotbal a oraşului. Mahării de la club i-au repartizat această locuinţă modestă  pînă cînd îşi va confirma potenţialul de dribleur. De-abia ştie româneşte, dar s-a hlizit binevoitor cu toată dantura-i lucioasă, care contrasta plăcut cu nuanţa de abanos a feţei. M-a poftit să intru, probabil că plictisea singur-singurel, neavînd niciun compatriot prin preajmă. Mi s-a părut ciudat că în apartamentul său, lipit de al meu se simţea doar aburul de cuş-cuş parfumat cu iuţeala cardamonului  şi  rîncejeala seului de oaie, sub care susura salmastră odoare de  tricouri asudate şi eterul subtil al ghetelor mustind de transpiraţie.

„La tine nu pute! i-am spus renunţînd la pretextul cu cîinele.”

„ Pute? Aoh, oui, nu miros urît…eu gatesc mancare tradiţional!”

M-a invitat să împart pilaful cu el, dar l-am refuzat politicos. Mi-a oferit o cunună din ierburi aromate, care pretindea că alungă ţînţarii şi febra denga. Am surîs îngăduitor, habar n-avea mucoasa lui ce-nseamnă tăria Mirosului.

După ce am amuşinat conştiincios toate etajele, am realizat că uitasem de subsol, dar epuizat de atîtea capitole olfactive răsfoite, am amînat descinderea pînă după înmormîntarea lui Buşan.

M-a trezit o migrenă acompaniată de Mirosul sleindu-se nevăzut pe pernă.Reuşisem să aţipesc jumătate de oră în faţa televizorului cu sonorul oprit. Pluteam peste culmi abrupte,  păduri de brad şi pîraie răcoroase, prizînd fericit aroma de cetină, ozonul înălţimilor, iar apoi brusc, fără tranziţie, m-am regăsit într-o biserică umbrită, cu mucegaiuri colorînd aureole şterse. O ţineam pe bunica de mînă, mîna ei aromeşte familiar, aspir gustul de grîu şi cuptor al prescurii,  apoi din nou persistenta tămîie şi peste toate, cald, familiar, inconfundabilul parfum al broboadei ei de molton călcată în fiecare duminică, pudrată discret de concretul  pal-violet al  tulpinilor de levenţică presate între albituri.

Au scos sicriul pe casa scării. Aud buşiturile lemnului lovind balustrada, certuri în surdină, simt fumigaţii de răşină sfinţită, şi brusc explodează damful greţos al sticlelor desfundate spre veşnica pomenire, stropesc pragul, capacul coşciugului pînă şi scările pe care e purtat Buşan pe ultimul lui drum. Ce găselniţă, săracu’ răposat avea patima paharului şi în acest fel e celebrat  viciul lui, aşa cum un trib antropofag ar face libaţiuni cu sînge uman pe movila unui şef mort. Mireasma  drojdiei de prune fermentate udă treptele, urcă pe ziduri, umple toată casa scărilor, se strecoară  şi-n stradă, unde nasurile trecătorilor tresaltă nedumerite, curge fără oprelişti, inundînd tot cvartalul şi estompînd, pentru o vreme, Mirosul.

Ce tîmpenie! Cineva bate în uşă,  după ce a apăsat cu nerăbdare soneria defectă şi mă trezesc faţă în faţă cu nişte necunoscuţi,  transpirînd acru a doliu, care mă obligă să cobor scările în papuci de casă. O privesc ameţit pe proaspăta văduvă,  bocind acompaniată de rude şi de vreo două-trei vecine, o recunosc cu greu  pe doamna Stănescu, care plînge în hohote, sughiţînd caraghios, fardată violent sub baticul de atlaz negru şi dezvăluind, prin croiul rochiei întunecate, un neaşteptat şi apetisant decolteu. Cineva mă îmbie cu ţuică şi colivă, mă încearcă o greaţă adîncă,  îmi vine să le întorc spatele, să trîntesc uşa între mine şi lume, dar lîngă coşciug mă aşteaptă, rînjind invizibil, dar atît de palpabil şi consistent,  Mirosul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s