MOTANUL VERDE

Cînd se mutase împreună cu părinții săi pe Aleea Vegetației, Ciprian nu fusese prea încîntat. Înainte locuiseră la bloc, într-un cartier mărginaș, și-acolo avusese o droaie de prieteni cu care bătea mingea de fotbal pe maidan, iar la noul domiciliu nu dăduse încă peste niciun tovarăș de joacă. Casa era una solidă, cu încăperi mari și pe luminoase, dar vecinii nu aveau copii, așa că nu avea cu cine să joace fotbal. Într-o după-amiază de mai, își încălță ghetele de fotbal  și ieși în stradă cu balonul la picior. Strada era pustie, toate casele păreau că dorm cu storurile trase. Lovi mingea ușor, făcu o preluare pe piept apoi șută cu toată puterea, urmărind cum vîjîie și ajunge dinaintea unei case tăcute cu storurile vopsite verde ca iarba și fațada placată cu malachit. O lovi din nou, iar mingea descrise o curbă înaltă și ateriză dincolo de gardul din fier forjat. Privi în stînga, privi în dreapta, din interiorul  casei nu se auzea niciun sunet și-atunci se cățără repede peste gard. Se aplecă să ridice mingea și se trezi dinaintea unui motan verde. Nu, nu era o iluzie optică, motanul avea o blană de culoarea fisticului, iar ochii cu pupile verticale îi scăpărau ca două bucăți de jad. Ușa casei se deschise scîrțîind și-n prag apăru un bărbat înalt, uscățiv, cu fața gălbuie și ochelari cu rama din metal. Și el avea ochii verzi, dar de un verde anorganic și tulbure, ca sulfatul de fier.

− E mingea ta? îl întrebă pe Ciprian.

− E motanul dumneavoastră? îi întoarse vorba Ciprian.

Motanul miorlăi muzical, pe trei note, un fel de mi-fa-sol aprobator, iar stăpînul lui spuse:

− Da. Numele lui este Haroun, iar eu sunt doctorul Sterian!

Ciprian îi întinse mîna și își spuse numele, apoi aruncă o nouă întrebare:

− Ce fel de nume este ăsta, Haroun? N-am cunoscut nicio pisică pe care s-o cheme așa!

− Ești un băiat tare curios, mormăi doctorul Sterian. E de rasă persană și i-am pus un nume de calif. Dacă vrei să afli cum de  a ajuns să poarte numele ăsta, vino înăuntru, să bem un ceai de mentă și-ți povestesc toate amănuntele!”

Ciprian îl refuză politicos:

− Acum nu pot, am de terminat niște teme la limba română. Poate, altă dată…

Își luă la revedere și plecă cu mingea sub braț, urmărit de privirile lor verzi.

„ Ce idee, să mă invite în casă…și-apoi mie nici nu-mi place ceaiul de mentă!” își spuse băiatul și uită toată întîmplarea peste două-trei ore.

În iunie, după ce se terminară cursurile, Ciprian refuză să meargă cu  părinții la țară.

„ Sunt destul de mare ca să stau singur în casă o săptămînă. ” le-o reteză el hotărît să nu cedeze rugăminților. Ei își coleșiră cu sfaturi, stabiliră și cîteva interdicții ferme, apoi plecară lăsîndu-i frigiderul plin cu mîncare și o listă de atribuțiuni pe care să le ducă la capăt.

În prima noapte cînd dormi singur în casă nu se întîmplă nimic deosebit. Se culcă tîrziu, după ce urmări un film horror la televizor și se sculă în apropierea prînzului. Privi printre storuri casa doctorului Sterian. Strada era tot pustie, iar în casa verzuie nu se vedea niciun semn de viață. Își luă ceva de mîncare din frigider și se așeză pe o canapea dinaintea televizorului, amintindu-și că maică-sa îi interzicea întotdeauna acest lucru.

Într-a doua noapte îl trezi un mieunat puternic  și prelung pe trei note.

„ E Haroun, numai el miaună așa”, își spuse și se repezi la fereastră.

Pe petecul de iarbă din fața casei zări motanul calif. Stătea cu botul îndreptat spre fereastra dormitorului și mieuna. Ciprian își trase o pereche de pantaloni și un tricou și ieși în stradă. Lumina lunii făcea ca blana de culoare fisticului să sclipească în nuanțe de smarald. Motanul se opri din mieunat  și se îndreptă agitîndu-și coada spre casa stăpînului său. Acesta îi aștepta în prag cu  un ceainic în mînă.

− Bună seara, e tare cald, spuse doctorul Sterian. Vrei să bem un ceai de mentă?

− Nu, mulțumesc, nu-mi place menta! refuză Ciprian și intră în casă pe urmele lor.

Camera în care pătrunse nu avea nimic deosebit, fiind mobilată cu o canapea, două fotolii îmbrăcate în catifea, o măsuță și trei rafturi mari cu cărți. Pe pereții acoperiți de un tapet de culoarea cojii de lămîie atîrnau cîteva fotografii sepia destul de șterse, în rame negre.

− Citiți mult? întrebă băiatul arătînd spre rafturile cu cărți.

− Nu, din păcate, m-am lăsat și de citit, așa cum m-am lăsat și de celelalte vicii: fumatul, alcoolul, petrecerile cu femei…singura deprindere rea care mi-a rămas este televizorul. Stau ore în șir dinaintea ecranului și, de multe ori, mi se întîmplă să uit să-l aprind!

Ciprian se așeză pe canapea și luă de pe măsuță un măr cu coaja scorojită.

− E din ceară, dacă vrei un măr adevărat, hai să coborîm în pivniță, am acolo sute de mere de toate mărimile și de toate soiurile!spuse  doctorul Sterian.

O luă înainte pe un coridor îngust și foarte lung pînă ajunseră în dreptul unei uși în formă de V întors. Printre scîndurile ei se strecura o aromă dulceagă de fructe putrede amestecate cu mirosul aspru de mucegai. Sterian se aplecă și descuie ușa cu o cheie scoasă din buzunar, apoi o împinse șoptind:

− Să nu te sperii, înăuntru e cam bezna, mereu uit să montez un bec!

Merseră încă vreo cincizeci de metri și, după ce ochii i se obișnuiră cît de cît cu întunericul, băiatul  întrebă:

− Unde-s merele, că nu văd decît niște cutii goale!

−  Le-o fi mîncat Haroun,  rîse celălalt, e un motan altfel decît alți motani din rasa lui!

− Ce glumă tîmpită, strigă Ciprian. Gata, eu m-am plictisit, plec de aici!

− Nu, te rog, nu pleca. Am să-ți povestesc tot despre Haroun și cum am ajuns să practic medicina!

Băiatul îi întoarse spatele dar se opri auzind dintr-un cotlon mieunatul pe trei note. Motanul verde îi bara calea agitîndu-și nervos coada. Deodată  întunericul prinse viață de parcă ochii de jad a felinei ar fi luminat pivinița.

Și doctorul Sterian începu să povestească.

„ Acum douăzeci de ani eram un tînăr medic stagiar la un spital din capitală. Nu știam prea multe despre suferințele umane, aveam încă destule examene de luat, așa că am luat hotărîrea să mă angajez în armată. Familia și toți prietenii mei au încercat să mă facă să mă răzgîndesc dar n-au reușit, eu o țineam una și bună, iar după trei luni de instrucție sumară în care am tras de trei ori cu pistolul mitralieră, am plecat cu un batalion de asalt în Afganistan. La început am fost încîntat, totul mi se părea o aventură fascinantă, îți dai seama că pășeam pe locurile unde-și împinsese falangele Alexandru Macedon, însă cînd au început exploziile m-am înspăimîntat. Panicii normale i se adăuga spaima că vedeam zeci de răniți cu carnea sfîrtecată, iar eu îi priveam neputincios, incapabil să le alin suferințele. Cei mai mulți mureau acolo, pe loc, cu intestinele scoase, pe cei care mai respirau îi pansam cum puteam și îi trimiteam la un spital de campanie. După alte trei luni am început să mă obișnuiesc cu bombele și cu mirosul de sînge. De un singur lucru nu am reușit să trec, de gemetele și plînsul copiilor. Îi aud și acum, cînd se lasă noaptea, de parcă ar plînge lîngă patul meu. Erau copii de toate vîrstele, fete și băieți, mai ales băieții mă impresionau cînd mă priveau cu ochii lor întunecați de durere. Un medic american mi-a povestit că într-una din misiunile de patrulare autovehicolul în care se afla a călcat pe o mină artizanală. Toți militarii au murit, el a fost norocos scăpînd cu o rană ușoară. După ce au cercetat cazul au ajuns la concluzia că atentatorii fuseseră ajutați de un băiat cam de vîrsta ta. Nu l-am crezut, mi se părea o relatare subiectivă, influențată de propagandă , reflectînd la cele auzite mi-am spus: Și ce dacă? Pînă la urmă, chiar dacă ar fi adevărat, în ochii lor noi suntem niște invadatori veniți să cucerească pămînturile strămoșilor lor. Da, granița dintre amici și inamici este o linie subțire ca un firicel de ață în locurile acelea.”

În noaptea următoare, Ciprian se trezi din nou și se îndreptă spre casa doctorului Sterian. De data asta bău o ceașcă cu ceai fierbinte de mentă și-l urmă pe acesta și pe motanul Haroun în pivniță fără să se mai mire de nimic.

„ Am avut și o soție în Afganistan. O femeie extraordinar de frumoasă, originară din Mazar-i-Shariff, pe care am cunoscut-o în timpul unui instructaj pe care-l făceam acolo. Erau foarte multe fete și femei tinere care doreau să ajute bolnavii internați în spitalele de campanie, așa că eu și un medic german ne-am oferit să le învățăm cîteva tehnici elementare de prim ajutor: cum să dezinfecteze o plagă, cum să aplice un garou și cum să facă un pansament eficient. Sonita se afla acolo, printre fetele care-și oferiseră ajutorul. Era îmbrăcată în burka dar avea fața descoperită și cînd m-a privit pentru prima oară am simțit o săgeată dulce străbătîndu-mi inima. Avea ochii de un verde neasemuit, stropit cu auriu, un verde cald, palpitînd de viață. Pe scurt, ne-am îndrăgostit unul de altul și, după o lună i-am spus comandantului batalionului că vreau să mă căsătoresc cu ea. Perfect, a spus colonelul, ai noroc, m-am informat și e orfană, familia ei a fost ucisă în bombardamentele sovietice din 82, fiindcă altfel era foarte complicat să te însori cu o musulmană afgană fără aprobarea rudelor ei! Într-adevăr, lucrurile au decurs mai ușor decît ne-am fi așteptat amîndoi. Am făcut nunta acolo, în baza militară și am primit o învoiere de trei zile. Tovarășii mei de arme au fost foarte prietenoși, ne-au sărit în ajutor să ne înjghebăm într-o baracă un fel de dormitor și o bucătărie. Sonita s-a angajat ca asistentă medicală și ne vedeam în fiecare seară. Treburile au început să se complice atunci cînd m-a anunțat că este însărcinată. ”

Sterian se opri din povestit și mîngîie motanul cu vîrful degetelor:

− Nu mai vrei o ceașcă de ceai? E din mentă culeasă din munții Hindukuș!

Ciprian întinse cana urmărindu-l ca hipnotizat cum toarnă din ceainic un șuvoi lung și subțire de lichid verde-gălbui.

„ Am solicitat comandamentului aliat să fiu trimis în țară însă Sonita s-a opus, ea vroia ca pruncul nostru să vadă lumina zilei pentru prima oară acolo, în patria strămoșilor ei. Din nefericire n-a dus sarcina pînă la capăt, copilul s-a născut prematur și a murit a doua zi. Peste o lună i l-am dăruit pe Haroun, un pisoi jigărit pe care-l găsise o patrulă  într-un sat părăsit. N-am să uit niciodată cum ochii ei au sclipit de bucurie cînd a zărit ghemotocul acela de blană însuflețită, care mieuna subțire, cu un glas de copil.

Sonita a murit într-un bombardament al mujahediniilor asupra Zadianului. Se dusese acolo, trecînd peste interdicțiile comandamentului militar, fiindcă auzise că în localitate se aflau peste o sută de răniți, în majoritate, copii, femei și bătrîni. Cînd am aflat vestea nenorocită am crezut că voi înnebuni de durere dar am reușit să-mi adun ceva curaj și să plec în Zadian. O bătrînă mi-a arătat locul atacului, o moschee veche în care fusese încropit un spital. De fapt, nu mai rămăsese nimic din clădire decît o groapă mare plină de moloz, praf și rămășițe umane de nerecunoscut. Atunci și acolo am găsit drumul spre pivnița asta…”

În următoarele cinci nopți Ciprian îl asculta fără să-l întrerupă. Cînd medicul ajunse la sfîrșitul povestirii, îl întrebă:

− Ce distanță este între casa asta și Afganistan?

− Nu știu exact cîți kilometri sunt dar prin pivniță ajung în jumătate de oră! răspunse zîmbind Sterian.

Cînd se întoarseră părinții lui Ciprian acasă, îl găsiră de nerecunoscut. Fizic părea același dar vocea, privirea, gesturile, felul în care se purta erau altele, ale unui străin care îi împrumutase înfățișarea. Îl duseră la un psiholog și atîta îl cicăliră pînă cînd le povesti totul despre doctor și motanul său verde. Atunci își puseră la bătaie toate cunoștințele și obținură din partea autorităților un mandat de percheziție  în casa lui Sterian, pe motiv că acesta le molestase copilul. Polițiștii nu găsiră pe nimeni înăuntru, perimetrul părea nelocuit de mult timp și, după încă o lună de cercetări în zadar, reclamația a fost clasată.

În nopțile cu lună plină, Ciprian se furișează afară și se îndreaptă spre casa doctorului Sterian. Stă tăcut în întuneric așteptînd să audă mieunatul motanului verde.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s