O fată albastră pe o bicicletă galbenă

Se lăsase seara cînd domnul Ropan isprăvi, în sfîrșit, bilanțul contabil  la care trudea de trei zile. Se ridică de la birou, prinse hîrtiile cu o agrafă și le îndesă într-o servietă veche, din mușama scorojită, cu închizătorile din alamă. Își luă din cuier lodenul demodat de-un gri spălăcit, lucios la mîneci și la revere de atîta purtat și îndesă pe cap o beretă înverzită de soare și ploi. Încuie, apoi, cu grijă ușa biroului și păși în stradă.Cerul avea nuanța delicată a penajului unei turturele, iar aerul era neașteptat de cald pentru luna octombrie. Se hotărî să nu mai aștepte tramvaiul și o luă pe jos spre locuința sa. O plimbare pe-nserat părea o alegere potrivită după atîtea ore petrecute între patru pereți. Pășea fără grabă pe trotuarul din asfalt crăpat și plin de gropi, mirîndu-se că nu întîlnea prea mulți trecători care să se bucure, ca și el, de vremea plăcută. Cînd ajunse în capătul străzii îi atraseră atenția un pîlc de arțari cu frunzele înroșite de brumă. Traversă strada regulamentar, pe trecerea de pietoni, și se îndreptă spre aleile presărate cu pietriș alb.

„ Locuiesc de douăzeci de ani în cartier dar pînă astăzi n-am observat că în locul acesta se află un parc!” gîndi domnul Ropan.

Parcul părea cam neîngrijit, băncile din metal erau ruginite, printre alei crescuseră buruieni și scaieți cît statul de om, dar el simțea un sentiment de triumf asemenea unui explorator care pășește pe un tărîm necunoscut și necartografiat pînă atunci.

„Am să vin aici și la primăvară ca să mă plimb. Cred că este minunat cînd înfloresc toți pomii!” își spuse trecînd pe lîngă o fîntînă arteziană din beton, secată și acoperită de alge și ierburi uscate. Deodată, dinspre un pîlc de copaci desfrunziți, se auzi un clincănit metalic și o siluetă trecu pîlpîind ca o flacără mare, galben-albăstrie. Era o fetiță de nouă-zece ani care pedala repede, conducînd o bicicletă pentru copii.

„ Ce ciudat ca un copil de vîrsta ei să se plimbe neînsoțită la ora asta prin parc! Ce fel de părinți or fi ăia care o lasă noaptea pe afară?”, își spuse și o luă către casă. Gîndul îl frămîntă pînă adormi, mai ales că într-un ungher al minții îi stăruia imaginea acelei apariții inexplicabile.

În seara următoare se grăbi să-și isprăvească treaba și, după ce încuie biroul, se îndreptă cu servieta sub braț spre parcul părăsit. O luă din nou spre fîntîna din beton sperînd că ciudata apariție i se va arăta din nou.

Pe neașteptate, dintr-o tufă mare se desprinse o umbră mătăhăloasă  care păși în direcția lui.

− N-ai o țigară, șefu’? îl acostă individul fără altă introducere.

Îl privi lung, era un bărbat solid și negricios, cu obrazul acoperit de perii unei bărbi nerase de-o săptămînă și cu fruntea îngustă de-o palmă. Respirația îi duhnea a alcool, iar hainele a mucegai și a transpirație rîncedă.

− Îmi pare rău dar nu fumez, m-am lăsat acum douăzeci de ani și mai bine! se scuză el încercînd să-l ocolească. Celălalt însă, îi tăie calea insistînd:

−Dă-mi o țigară!

− V-am spus că n-am fiindcă nu sunt fumător…dacă aș fuma v-aș da una cu mare plăcere!

− În geantă aia ce cari?

Domnul Ropan își strînse instinctiv servieta la piept:

−  Nimic de valoare…un  bilanț contabil, am muncit la el toată săptămîna, mîine dimineață trebuie să-l prezint la fisc!

Negriciosul îl îmbrînci și-i smulse servieta. O deschise, iar vraful de file, acoperite cu un scris mărunt dar citeț, se împrăștie pe prundișul aleei. Scotoci cîteva secunde cu talpa printre foile mototolite, apoi zbieră:

−   Scoate portofelul și dă-l încoa’!

Îi făcu pe plac fără să protesteze, iar necunoscutul i-l smulse din mînă. Găsi o singură bancnotă de zece lei și scuipă cu dispreț în direcția lui:

− Morții mă-tii de scribălău, lucrezi pentru fisc și ai numa’ zece lei la tine?!

Domnul Ropan ridică din umeri zîmbind împăciuitor:

− Îmi pare rău, sunt înainte de chenzină. Dacă mi-ați cere mîine v-aș putea oferi mai mult!

Individul rînji dezvelindu-și dantura cariată și murdară, apoi își luă avînt și-l pocni cu pumnul în maxilar. Lovitura puternică îl surprinse, privirea i se întunecă brusc și căzu ca un sac cu cartofi  pe prundișul aleei. Agresorul îl mai izbi de trei-patru ori cu piciorul în coaste, apoi se făcu nevăzut. Simți o durere năprasnică în plămîni și-și pierdu cunoștiința.

Cînd își veni în fire constată că se întunecase de-a binelea. Se tîrî spre o bancă ruginită din metal și se așeză gemînd. Toată fața îi zvîcnea de durere, iar lodenul, sacoul și cămașa îi erau pătate cu stropi întunecați de sînge. Căută cu privirea prin iarbă servieta și hîrtiile cu bilanțul dar nu zări nimic în penumbră. În schimb, dintre copaci auzi din nou un clincănit de clopoței răsunînd vesel. Se frecă la ochi și văzu pe alee  fetița călare pe o bicicletă. Era îmbrăcată într-o rochiță în nuanța florii de nu-mă-uita, peste care purta un pulovăr din lînă albastră, ciorapi bleu lungi pînă la genunchi și sandale de aceeași culoare. Pînă și părul strîns în cozi îi lucea albăstrui, iar obrazul ei avea o paloare lividă, de înecat. Cadrul, roțile și spițele bicicletei, un model vechi, fabricat în urmă cu treizeci de ani, erau vopsite toate în galben auriu. Cînd ajunse în dreptul lui, încetă să pedaleze și se opri punînd talpa piciorului stîng  pe pămînt. Rămase în șa, măsurîndu-l curioasă cu ochi senini și translucizi ca niște cristale gemene de gheață.

− Ce faci aici? îl întrebă ea.

− Mă odihnesc, zîmbi strîmb domnul Ropan, fiindcă buzele i se umflaseră și-i pulsau de durere.

− Mie nu mi se pare că te odihnești…mai degrabă cred că aștepți pe cineva!

− Se poate spune și-așa!încuviință el.

Scoase o batistă și frecă petele de pe loden, dar sîngele se uscase și nu reuși să le curețe.

− Te-ai lovit și ți-a curs sînge din nas! constată fetița. Vocea ei ascuțită suna rece și impersonal,  ca o înregistrare pe bandă magnetică. Propti bicicleta de bancă, apoi îi luă batista din mînă și începu să-i curețe crustele de pe obraz.

„ Ce curios, gîndi el, mi se pare mie sau hainele, pielea și părul ei n-au miros…poate, într-adevăr, m-am lovit la nas și nu mai simt decît mirosul de sînge!”

Fata îi înapoie batista și-i spuse rar, apăsînd fiecare silabă:

− Gigi, tu nu mă mai recunoști?

O privi nedumerit și ridică din umeri dar ea întinse mîna și îi mîngîie obrazul lovit.

− Tu te-ai schimbat mult de cînd nu ne-am văzut…dar eu te-am recunoscut imediat!

O emoție profundă  îl inundă pe domnul Ropan. Era din nou în clasa a șaptea, avea treisprezece  ani și stătea în bancă cu o fată îmbrăcată într-un sarafan bleumarin cu picățele albe. Din direcția fetei venea un miros plăcut de săpun și de pipermint fiindcă avea întotdeauna în gură un drajeu mentosan. Simți în nări și mirosul de cerneală inconfundabil de cerneală și exclamă:

− Cum să nu te recunosc, Adriana! bîigui el, tu nu te-ai schimbat deloc!

Imediat regretă ce-i ieșise pe gură:  „ ce idiot sunt, își spuse, normal că nu s-a schimbat, fiindcă are mereu aceiași vîrstă, pe care o avea în ziua accidentului.”

În clipa următoare își aminti tot. Plecaseră împreună de la școală și el o însoțise pînă-n stația de tramvai. Înainte de a sosi tramvaiul o întrebase cu inima strînsă de emoție dacă nu vroia să vină cu el sîmbătă seara la cinematograf unde rula filmul „Pe aripile vîntului”.Ea îi răspunse zîmbind că sîmbătă nu poate fiindcă trebuia să o ajute pe maică-sa la prepararea dulcețurilor, dar va veni duminică dimineața, la matineu. Alergase la cinematograf și stătuse trei ore la coadă ca să cumpere două bilete. Era în culmea fericirii și nu putuse să doarmă jumătate din noapte frămîntat de emoții și gînduri. A doua zi, cînd intră în clasă află că pe Adriana o lovise un camion încărcat cu fier beton și murise.

− N-am mai apucat să vedem filmul ăla…oare mai rulează? zîmbi ea și mirosul de mentă se simți tot mai tare.

− Dacă vrei putem merge mîine la cinematecă, precis că îl au!

− Mîine nu pot, trebuie să o ajut pe mama să facă ordine-n debara!

„ Maică-sa e moartă și ea de zece ani!” gîndi și spuse cu voce tare:

− Atunci duminică, la matineu!

Adriana se urcă în șa cu un gest hotărît:

− De ce să așteptăm pînă duminică? Vino acum cu mine, poate găsesc un borcan cu dulceață de vișine în debara…îți place dulceața de vișine?

Gigi Ropan se ridică de pe bancă icnind:

− Bine, vin…dar să nu pedalezi prea tare că nu pot să mă țin după tine!

− Ba poți, las că știu eu…la proba de alergare pe-o mie de metri erai întotdeauna printre primii! zise ea și porni cu roțile bicicletei scîrșnind pe pietrișul aleei.

El o urmă alergînd, cu  o sprinteneală ireală, fiecare pas îi urma celui dinainte fără niciun efort. Din cînd în cînd, Adriana întorcea capul, fluturîndu-și cozile albastre și striga: hai, mai repede, de ce nu te grăbești?

− Mă grăbesc, nu vezi că mă grăbesc! spunea el și alerga fericit în urma bicicletei galbene.

 

Îl găsi a doua zi dimineața un muncitor care se întorcea din tura de noapte. Zăcea pe  alee, lîngă o bancă, cu fața în sus, într-o baltă de sînge închegat. Pe buze îi  împietrise un zîmbet larg, așa cum numai cei care mor împăcați cu lumea îl au, iar în ochii larg deschiși se reflecta o apă limpede și albăstruie.  Medicul legist stabili că decedase cu șase-șapte ore în urmă datorită unui traumatism cerebral acut și a leziunilor interne survenite în  urma loviturilor.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s